Panseuri VIII (jurnal)

Fascinantul dialog de pe Tv-Cultural, între rasații intelectuali Liiceanu și Patapievici pe tema seducției, m-a readus, ca în multe emisiuni ale elitistului și atât de necesarului post de televiziune (o gură de oxigen atunci când respirăm tot mai greu prin văgăunile televiziunilor pline de tarafuri și oteveuri) și în același timp mi-a amintit de vechea mea obsesie-găsirea cu prisosință a părților bune din om (care, fie vorba între noi, nu întotdeauna mi-a purtat recunoștință!) Seducția, în concepția lui Liiceanu este de fapt \"adevărul adevărat prin care nimeni nu poate singur să-și găsească drumul bun în viață\". În viziunea aceluiași autor, seducătorul, de regulă tipul rău, \"plin de venalitate hipnotică manipulatorie și de atracție fizică fatală\" este de fapt \"cel mai mare altruist al lumii\", care totodată face vizibilă splendoarea vieții umane. Acesta nu mai este, în acest caz, tipul ce \"seduce și abandonează ca un Don Juan\", ci acela \"care îmbrățișând te duce pe drumul sedusului\". El devine așadar, un fel de înger păzitor, pământean și pragmatic, ce dă sprijin și sens în momentele de nesiguranță și derută. Ca un fir roșu mă atingea atunci amintirea unei pagini, tulburat de interpretarea underground (așa o vedeam atunci)pe care o mamă îndrăgostită de autorul acelei scrisori, i-o dăduse. Expeditorul își arăta lipsa regretului că se lăsase sedus de frumoasa ei fică, cu care flirtase sub privirile mamei,pe toată perioada șederii comune, a simpozionului dintr-un frumos oraș de munte. Bănuiala care se înfiripase mai târziu, cum că tânăra artistă fusese pusă de mama ei să-i ridice mingea la fileu, deveni în timp...mai reală...mai insinuoasă și mai incitantă, însoțindu-mă în ulterioarela mele călătorii, acolo unde mă întrebam de fiecare dată cine oare îmi va răspunde la întrebarea care mă frămâmtă de un timp: ce este cu adevărat seducția?