Burghelea daniela

Butuc de iederă prea crudă mă trage-n seva-i însetată crezând ca-s apa din nisipuri adusă din tărâmuri mute. E miercuri și vineri în fiecare zi săptămâna întreagă se-nneacă, în beciul pătruns

mă trag în jos ocări de țață și-mi terfelesc visarea în noroi se trage-n spete pân-la ață cămașa îndurărilor din noi. îmi vărs amarul căutând lumina binelui și-al zilei trăgând de coada

mă preumblu cu iarna pe nori și de drag pentru tine îmi sfâșii căldura din ochi să te uiți așa pentru mine e frig și mă frige ecranul, imgini cu dinți mă împart mi-e teamă,mă flutură

sunt o iluzie de ieri la poarta nastatornică de mai și mă-ntregesc cu ghiocei ce-alunecă din mâinile subțiri a raiului de lume,prea bălai; mă înflorește dureros un grai, acela ce străbate

unda valului se sparge între duhuri mâniate și ne duce omenește spre tărâmuri validate. sacrificiul ce pătrunde între cute și ruine sparge valul de sfială grămădind năluci nebune. doar

un soare amar ne apune în gândul cu foșnet de tril și credem în plânsul de înger prea crud,prea umil,prea nebun... o zi se grăbește de ducă și rugile cad peste nopți povară de suflet și

s-a dus vara minunată cu splendoarea ei de flori, dar privirea tot mai cată flori trecute prin noroi. s-au dus florile albastre au rămas răzlețe-n lume, cu naive visuri caste și frumoasa lor

aș fi vrut să fii ca-n ceașca mea de cafea să-nflorești în ochiuri de zaț un copac de iubire... aș fi vrut să fii de verde,de rosu să arzi în scuturi regești ca o inima mare,rotundă. aș fi

vezi,zilele încet se duc si-ngăna cântece de cuc se-asează timpul peste noi, cum vom fi oare mai apoi? o!vino iar pe vechiul drum în plete să purtăm parfum, de raze blânde purpurii și zgură de