Poezii

Iar mi se-ncurcă firul vieții Și sufletul mi se destramă Cînd mi se fură anii,bieții, Fără să bag măcar de seamă. Mă înconvoi de azi pe ,mîine Un gând amar mușcat în pâine De dau binețe iar

Stăm la rând de înrobire Cînd ne-nfingem singuri șișul Printre chirpicii de zidire Ni se prelinge vînat visul... Ni-s stelele adînc rănite Si peste puntea cerului unite Si de privim în sus

Pe treptele tocite de durere Al turnului ce-mi urcă-n minte Mă târâie mânia-ntr-o părere Și focul mi se rupe-n dinte, Privirea mă adună-n vene Cu sângele ce-mi gâlgâie-n piept Și mă

Mi-a dat binețe-n zori caisul Cu flori mirate și subțiri Să-mi înflorească-n doruri visul Peste apusele iubiri... Mă trece totul c-o uitare Și mă trezesc din amintiri Cu timpul într-o

Cînd nebunia te-mpresoară Și ți se pare ca-i frumoasă Din ochi iubirea te masoară Cînd arzi așa prea inimoasă, Dar cînd te tulbură-n privire Prostia,ura și mîhnirea O lacrimă de

Artificial e vinul vieții azi Și falsa-i apa din pahare Și-n vraja cîntecului cazi Precum Ulise-n trucuri legendare. Sirene pentru-a ta ureche Sunt doar pierdutele ocări Ce-ți sunt în minte

Din ce timp te-ai rătăcit,străine Și ce hram cu tine porti, Cu ce sudalme vei veni si mâine Să ne scoți cumpătul din morți? Osânda ne-o purtăm în vine Ne ducem greul în genunchi Nu întrebăm

Mi-e dor de zbor de guguștiuc Mi-e dor de cântecul de cuc Și parc-aș scutura copacii Să înflorească iarași dragii! Să facă ierbii simfonie Culoarea crudă a ei să fie Covor de vis,de

Miroase a tămâie și a mir Ce îmi ridică sufletu-n divin Și mă agăț așa de-un fir, Chiar de mă taie-un mărăcin; Ce mai contează unde calc Doar gândul să mă ducă-n veac, Și de mă poartă un

Suntem doar ambalaje umblătoare Fără a dovedi cumva contrariu Nu mai iubim,nu ne mai doare Ne pasa doar de onorariu. Purtăm cu noi o etichetă Și în călcîie greierii fac chetă Ne suflă în

Încerc să fac acrobații medievale Să merg desculță pe muchii de cuțit Când jugul greu îmi cată în spinare Un loc curat,de răni netăbăcit; Mi-e vânat spiritul de toate Când visele-mi adun

Vremuim în așteptare cald trăim în depănare împărțim divin apusul când timizi ne urmăm cursul; cel al vieții nepereche care-i nouă si e veche ce-i fragil împovărată, și superb

Ne gârîie jupânul în urechi O teorie circumspectă Și sună vorbele prea vechi Dintr-o introvertită sectă. Slujim sectarilor cu viața Ce ne-a lasat-o Dumnezeu Ne încalzim doar cu speranța Și

Prin farmec să mă scuture zefirul Și-n mână fluturii să-mi cadă Să nu mă-ncătușeze birul Și ochiul să mă cearnă în zăpadă, Un cer imens să fie tot pământul, Cu îngerii să mă acopăr Când mă

E primăvară iar și parcă Ne-ntoarcem pe o veche arcă Să-ngemănăm simțiri uitate Și să-nflorim pe jumătate; Cu ghiocei,cu lăcrămioare Când firul ierbii încă doare, Cu soarele în cer

Zapcii cu biciuri de cuvinte Ni i-a adus o vreme din noroi, Doar Darie mai ține minte Gustul amar de struguri goi. Un Darie mă trage-n urmă Să văd cum totul se repetă Când botnița

Speranță-manușă ruptă în care de ani de zile încerc, să-nvelesc degetele inghețate a inimii cu iz de cenușă, să astup rana din palma chinuită a inimii cusând gaura din mănușă. Dar manușa

Mi-am pierdut cândva,pantoful si de atunci am rămas șchiopătând. M-am trezit, acum,cu totul trăind ceva, fără să pot roși. chiar dacă, liliacul n-ar mai putea înflori... Era o

aș vrea să știi, că și acum șchiopătez de teamă să nu-ți strivesc sărutul... îl simt în toți porii, cu primul fior de fiecare dată și la fiecare pas, și în privirea ce-mi lasă urma ta

prin gestul meu nevinovat nu vreau să spun decât, ca vă iubesc și ne-ncetat încerc s-o dovedesc numaidecât. și vă promit că eu voi fi copil cuminte și mai bun, și azi și-n fiecare zi... să

sunt un pic de nenoroc ce în lume mă întorc să mă-nvîrt în tainic joc să pun zilele pe foc, soarele ma perpelește cu un vis mă învelește, mă-nnec în sânge-albastru când mă țin așa de-un

Ne cântă-n si bemol-reforma și ne rotește ca pe lut mâini de semne și greșeală peste plânset absolut. o rană se desface-n rug o mistuie si o-ncolțește un foc hain si prefăcut ce timpului îi

Talaz fără nume,spart la răscruce ce poartă un glas fără frig, se stinge se-aprinde pustia și iarna rămâne uitată în bălți. Urechea-ți vibrează-n apusuri ființă uitată-n căuș de nisip... te

Butuc de iederă prea crudă mă trage-n seva-i însetată crezând ca-s apa din nisipuri adusă din tărâmuri mute. E miercuri și vineri în fiecare zi săptămâna întreagă se-nneacă, în beciul pătruns

mă trag în jos ocări de țață și-mi terfelesc visarea în noroi se trage-n spete pân-la ață cămașa îndurărilor din noi. îmi vărs amarul căutând lumina binelui și-al zilei trăgând de coada

mă preumblu cu iarna pe nori și de drag pentru tine îmi sfâșii căldura din ochi să te uiți așa pentru mine e frig și mă frige ecranul, imgini cu dinți mă împart mi-e teamă,mă flutură

sunt o iluzie de ieri la poarta nastatornică de mai și mă-ntregesc cu ghiocei ce-alunecă din mâinile subțiri a raiului de lume,prea bălai; mă înflorește dureros un grai, acela ce străbate

unda valului se sparge între duhuri mâniate și ne duce omenește spre tărâmuri validate. sacrificiul ce pătrunde între cute și ruine sparge valul de sfială grămădind năluci nebune. doar

un soare amar ne apune în gândul cu foșnet de tril și credem în plânsul de înger prea crud,prea umil,prea nebun... o zi se grăbește de ducă și rugile cad peste nopți povară de suflet și

s-a dus vara minunată cu splendoarea ei de flori, dar privirea tot mai cată flori trecute prin noroi. s-au dus florile albastre au rămas răzlețe-n lume, cu naive visuri caste și frumoasa lor

aș fi vrut să fii ca-n ceașca mea de cafea să-nflorești în ochiuri de zaț un copac de iubire... aș fi vrut să fii de verde,de rosu să arzi în scuturi regești ca o inima mare,rotundă. aș fi

vezi,zilele încet se duc si-ngăna cântece de cuc se-asează timpul peste noi, cum vom fi oare mai apoi? o!vino iar pe vechiul drum în plete să purtăm parfum, de raze blânde purpurii și zgură de