Scoici

M-ai chemat fără un motiv anume

pe buza mării.

Să te ascult și să te înțeleg în timp ce taci.

Vorbea ea. Marea.

Tu doar mă țineai în brațe

sub cerul prins de noapte cu lumini țipătoare și reci.

Și te-am auzit atunci când am aruncat o piatră în apă și am văzut cât de mic este adâncul tăcerii tale la mal.

Și te-am auzit atunci când mi-am găsit scoici pentru inelar

pe mal, printre pietre șlefuite și alge.

Și te-am auzit atunci când număram în gând vapoarele acostate în larg.

Și te-am auzit atunci când căutai pe cer steaua ta. Și atunci când ne întrebam de unde a apărut lângă ponton o vulpe... așa... ca-n Micul Prinț,

preocupată, șireată, grăbită.

Era oglinda gândurilor tale.

Ai ochi ascunși

ca niște scoici ce învață să vadă.

Și palme mari și calde

cu care să-mi întinzi o cană de cafea fierbinte

sub arcul răsăritului.

Trăirile mele sunt bătute de valuri,

un ponton neterminat

sau poate în construcție

fără țărm

fără capăt

fără sens.

Să fie sfârșit sau început acel moment în care te-am auzit pe tine crescând din nisip, dintre pietre, din valuri

abrupt și singur, în ochii mei?

Încă am tăieturi fine pe talpă...

De la scoici.