Nisipul

Între ochii noștri e deșert de cuvinte.

Ne-au secat atingerile, ni s-au uscat sentimentele.

Ne privim prin sticlă.

Nu-ți mai simt parfumul și mă simt pierdut.

Sunt ca un lup închis într-o cușcă.

Lipsit de haită.

Fără miros.

Mi-a rămas luna. Dar nu mai am nici voce ori motiv să îi spun că o văd...urlând.

La ce bun un urlet ...în cușcă?

La ce bun o chemare când și tu ești într-o cușcă?

Mi-e dor de simțuri.

Mi-e dor de mine, cel care respiram atât de energic pădurea, pământul, vântul, apa!

Nisipul tot s-a făcut sticlă și mi-a urcat până în inimă.

Mi-e frică să gândesc pentru că și mintea din cușcă mi s-ar putea face țăndări!

Sufletul mi-e ascuțit.

Ciob de sticlă.

Și totuși, ceva îmi cântă în adâncuri.

Dorul de tine.

În toată mina mea de sare s-a aprins o lumină.

Ești tu.

Dacă aș putea să te ating...măcar o secundă...știu că sticla s-ar preface din nou în nisip...

Aș ucide cu tine, prin tine, de dragul și de dorul tău

deșertul.

Tu, Fata Morgana a cuștii mele-de-ceva-vreme,

îmi poți spune, rogu-te, cine a transformat nisipul în sticlă?