Poezie
Odă Timișoarei
2 min lectură·
Mediu
În liniștea deplină
Din firul său de apă
Văzut de blânda lună
Orașul se adapă.
Ascultând tăcut
Murmurul din val,
Orașul rănit
Soarbe din canal.
Care pare-ai spune:
Ești neliniștit,
Capul sus, bătrâne,
Nu sta abătut.
Ai crescut în timp
Și te-ai înălțat.
Mai frumos la chip,
Dar și mai bogat.
La loc de răscruce
Ești ca o brățară.
O stea ce străluce
La margine de țară.
Pe chipul țării mele
Cu vatra-ți străveche,
Mai mare între stele
Luceafăr de veghe..
Iar oamenii tăi buni
Cu graiuri diferite,
Þi-au împletit cununi
Din lauri și virtute.
Ei au pornit anume
La luptă hotărâtă,
Să apere un nume
Și nimeni nu te uită.
A fost voința lor
Și singura credință
Să scape acest popor
De chin și umilință.
Și-n vremuri de restriște
Urmându-și îndemnul,
Au reușit să miște
Din temelii sistemul.
Cu clocote de ură
Au zdruncinat pe veci
Nefasta dictatură
Cu fibrele ei reci.
Dar n-a fost în zadar.
Tu însuți ai învins,
Și morții pe trotuar
În liniște i-ai plâns.
Departe la hotare
În locul de popas,
Frumos, slăvit și mare
Ai fost și ai rămas.
Cernit de umbra morții
Eroilor căzuți,
Cu dorul libertății
Și grijile pe frunți
Ai fost și vei rămâne
Un oraș de seamă
O poartă către lume,
Și continentul mamă.
În aceste clipe grele,
Ridică fruntea sus!
Erou al țării mele,
Tu calea ne-ai deschis.
Și-n timpul care vine
Te vom slăvi mereu,
Să dăm ce se cuvine
Orașului-erou.
Te cântă astăzi țara,
Te cântă fiii tăi,
Că tu ești Timișoară,
Erou peste eroi.
001.634
0