Poezie
Pandurii tristetii
versuri noi
5 min lectură·
Mediu
În clipa încecării
În clipa grea a încercării
Ai apărut în calea mea
Drept crizantemă a salvării
În toamna tristă ce-ncepea.
Cu zîmbet dulce de fecioară
Plutei spre visul meu vrăjit
Spre-o taină care mă-nfioară,
Spre-un vis ce nu avea sfîrșit…
Și Doru-alături ne-a fost Frate –
Noi ocrotita-l-am în doi:
De el – au cine ne-ar desparte,
Ce vînturi reci, ce triste ploi?
Dar lîngă Dor e și durere –
Ea-I sora fratelui cel bun
Soră și frate – dreptu-și cere –
Cu amîndoi—cum să te-mbun?
***
Se scaldă umbrele-n lumini…
Știm. Zeii-s duși spre Nemurire,
Dar ne-au rugat, în veci divini;
“Celui de Sus—purtați iubire!”
Se scaldă umbrele-n trosteți,
Dar sfîntă e Eternitatea;
Ai amintirii călăreți
Deșteaptă-n răsărit cetatea…
Se scaldă umbrele-n uitări –
Dar încă n-a murit iubirea:
Pe-aripi de dor din patru zări
Vînt noun e-aduce Mîntuirea.
Se scaldă umbrele sub ram…
Menit mie-n viața ta destinul,
Căci de pe cînd copil eram
Speranța ne-aducea seninul.
Nu, cel senin, știm, nu e stins…
A vieții ducem grea povară –
Lumină-mi ești în necuprins,
Lumină – pururi să mă doară!
Ultimul regret
Ochii tăi cerșeau numai iubire...
Se stinse-n suflet ultimul regret,
Cu frunza-n vînt plutea o amintire
Cu triste ploi cîntate de-un poet.
Vai, tristețea mea era fierbinte,
Vibra ca ramul codrului sublim,
Îmi dovedeai cu magice cuvinte
Că-n altă veșnicie-o să iubim.
Plecat-ai peste-ocean ca-ntr-o salavare
Ușernică și-amăgitoare-n vis –
În babilonia cea strigătoare
Ca perla-n scoică, mută te-ai închis...
La 50 de primăveri
Cu tine-aș vrea să zbor, numai cu tine,
Să te-nveșmînt în șoapte de iubire,
Să te uimească visele divine
Și rugul care-mi scapără-n privire.
Să-mi fii tu lăcrimioara de zăpadă,
Surîsul tău aripi să-mi zămislească
Și-o primăvară v-a veni să-ți vadă
Aprinșii ochi meniți ca să iubească.
Primește-mă-n tristețea ce mi-i soră,
Sunt visătorul fără de pereche
Cînd inima-i atîta de sonoră,
Cînd sufletu-mi de-a pururi ți-i de veghe...
Răstignire
Trufia se dorește-n capul mesei,
Prostia, vai! nicicînd nu întîrzie,
Minciuna ca paiangenul ne țese,
Trădarea ne domină, ne sfîșie...
Surîsul tău de îngeraș mi-apare –
Ademenește ca o mască dulce...
Pilat din Pont n-avu vreo remușcare
Cînd pe Hristos îl răstigni pe cruce...
Să nu mă-ntrebi
Să nu mă-ntrebi de-un dor lăsat acasă,
Nici de durerea casei părintești...
Povestea cu un mire și-o mireasă ---
O, cum ai vrea aievea s-o trăiești!
Să nu mă-ntrebi de anii mei de viață —
i-am vînturat, i-am ars, i-am risipit...
doar tu să-mi stingi regretele ce-nvață
a nu fi repetate-n nesfîrșit.
Să nu mă-ntrebi cum m-a trădat destinul
Cînd am mințit, cînd am păcătuit –
Am fost bărbatul, gîdele, hainul,
Dar eu din umbră – veșnic te-am iubit.
Să nu mă-ntrebi, căci am doar o lumină
Pentru-acei ani pe care i-am trăit;
Prințese cu copii aveau să vină
Ca să confirme totul ce-am iubit....
Registru
S-a încheiat, brusc, cercul
Mai multor, inestimatelor valori
Și zeii s-au retras spre împăcare
Cu funcții mari, nemuritori în mituri...
Noi am rămas aici, întîrziați,
Mergînd în urma carului, orbește...
Registrul celor oameni de ispravă
S-a încheiat –
Registrul care-a fost,
Cel care-a fi mîine
Și nu-i rămasă nici o albă filă
Pe care să-mi scriu numele...
Tu, Herodot, pe unde-i fi acum
Ca să ne vezi –
Păsări rătăcite-n zbor...
Chipul tău
Chipul tău s-un dor de primăvară,
Privirea ta-i de rouă-n dimineață
Și zîmbetul – petala cea dintîi...
Legendele cu tine-acum renasc
Și doar cu tine-acum renasc
Și doar cu tine sensul lor pricep
Ca pe-un îndemn zeiesc, fără de moarte:,
Să fiu ferice pentru faptul doar
Că mi te am,
Că mi te am pe-o clipă...
Sub cerga toamnei
O frunză tremură pe ram,
Cînd vîntu-o cearcă haiducește
Ca și în an, ca și mai an –
De aur frunza – se servește!
Toamna-i acuma la sfîrșit,
Noiembrie n-o mai reține:
Un fulg venit din infinit
E porumbel cuaripi divine.
Și cad, tot cad ai vieții stropi,
Monotonia lor mă doare,
Și-i frunza tremurînd în plopi
Ca tristul semn de întrebare...
Cuvinte multe-avem de spus
Sub cerga bolții întomnată...
Și nu ni-i viața îndeajuns
În astă toamnă repetată...
Ochii tăi – ca pe-un iconostas...
Lumea ta reală-acum o las...
Vraja ta-i un mit ce nu mai moare,
Ochii tăi ca pe-un iconostas –
Două-aprinse semne-s de-ntrebare.
Iarnă-nstrăinată mi-ai adus,
Mi-ai orbit speranțele și visul,
Văduvite-s stelele de sus
De lumina lor cu necuprinsul.
Anii mei s-or trece-n amintiri –
Cel de Sus a fost milos cu mine!
Ochii tăi cu magice priviri –
M-or veghea cînd ceasul ultim vine?
Ei, aprinși – pe cine-or mai vrăji
Înflorind de flacără petale?
Mîndru-oi fi și fericit voi fi
C-am fost robul patimilor tale.
Ei, lumini dogenitoare-n nopți,
Ochii tăi – o taină ruptă-n două –
M-or veghea de după-ncinse porți
Unde-o suferi o viață nouă?
Noiembrie
O noapte de noiembrie
Viscolește tristețea
Timpului cel schimbător
Din calendarele anului.
O noapte de noiembrie
Cu miracole de neguri și de spernațe,
Cu ploi ciobănești
Care tăinuiesc nemilos
Toate stelele cerului
De astă vară.
001471
0