bogza gheorghe

,, În descrierea unui voiaj în Țările române, germanul K povestește legenda Luceafărului. Aceasta e povestea. Iar înțelesul alegoric ce i-am dat este că dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte, însă, pe pământ, nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit.
El n-are moarte, dar n-are nici noroc ...\"

Aceasta este o însemnare de mâna lui Mihai Eminescu pe marginea unei variante a Luceafărului, din colecția de manuscrise a Academiei Române.

MEMORIA CARTII POSTALE/ Minunații noștri actori… politici


Calin Hentea 23.10.2009

In zilele de după căderea lui Ceaușescu, in decembrie 1989, Victor Rebengiuc a apărut la Televiziuea Română Liberă cu un sul de hârtie igienică, spunând apăsat că mulți dintre cei care se ingrămădeau atunci să apară pe sticlă pentru a infiera ceaușismul și a propovădui democrația ar trebui să se șteargă mai intâi la gură ...

Victor Rebengiuc fusese și a rămas un mare actor fără să fi făcut nici un fel de compromis politic, nici pe scenă sau ecran și nici in birou sau pe hârtie.


La fel a fost și cazul regretatului George Constantin care, deși fusese secretarul de partid al Teatrului Nottara, refuzase mereu să apară in spectacole omagiale dedicate lui Nicolae Ceaușescu, așa cum bunăoară făcuse Gheorghe Cozorici.
Pe de altă parte, nu s-au auzit voci postdecembriste care să-i impute marii doamne a scenei românești, Lucia Sturdza Bulandra, faptul că a acceptat in anii de inceput ai puterii comuniste directoratul Teatrului Municipal ce-i va purta numele. Tot așa, bucureștenilor anului 2008 care umplu până la refuz sala Teatrului Național la spectacolele cu nonagenarul Radu Beligan in distribuție puțin le pasă că acesta a fost membru in Comitetul Central al PCR din 1969 și până la căderea comunismului. Despre Octavian Cotescu, fost profesor și rector al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale, deși a fost deputat de București in Marea Adunarea Națională și a publicat articole despre accentuarea laturii educative a procesului didactic și relația dintre școala de teatru și ideologie, foștii săi studenți, precum regizorul Gelu Colceag sau actorul Radu Gheorghe, vorbesc foarte frumos și cald, argumentând că \"trebuia să obțină bani pentru Institut, iar asta era o condiție pentru a lua finanțările\". Este totuși o mare deosebire față de o altă mare actriță, Dina Cocea (deputată in Marea Adunare Nationala intre 1965 și 1969), care slăvea in discursuri regimul comunist și pe Gheorghe Gheorghiu-Dej. Alți actori populari ai anilor 50-60, precum George Calboreanu, Elvira Godeanu, Ștefan Ciubotărașu sau Costache Antoniu au girat regimul comunist cu numele și creațiile lor, bucurându-se in schimb de titluri de inspirație sovietică, precum cel de \"artist emerit\" sau de \"artist al poporului\".
De fapt, in cazul actorilor, la fel ca pentru toți creatorii de artă, ceea ce contează cu adevărat și a rămas in memoria colectivă este opera lor, ceea ce au lăsat ei pe scenă, pe ecran, in scrierile, tablourile sau sculpturile lor și nu ceea ce au consimțit să facă in birou sau in sălile de ședințe. Atunci când au acceptat, din rațiuni meschine, carieristice sau din simplu orgoliu ca talentul, harul lor creator să fie subordonat, incorporat unei politici de circumstanță, in care poate că nici nu credeau sau despre a cărei nocivitate nu-și făceau nici o iluzie, atunci ei singuri s-au condamnat la uitare și respingere de către public, fie acesta spectator, cititor sau simplu privitor.
Dată fiind considerabila influență pe care marile staruri de la Hollywood o au asupra electoratului american, a devenit o practică comună, unanim acceptată, susținerea publică, deschisă de către acestea a unuia sau altuia dintre candidații la președinția SUA pe timpul campaniei electorale. Alte mari staruri americane, precum Arnold Schwarzenegger, au optat, cu succes, pentru o carieră politică (guvernator al Californiei) sau s-au angajat in proprii campanii de opinie și atitudine publică, spre exemplu ca ambasadori ai bunăvoinței. Asemenea și la noi, actorul Ion Caramitru și-a asumat incă din decembrie 1989 o poziție anticomunistă clară, ca membru al PNȚCD fiind ministru al Culturii intre 1997 și 2000, la fel cum Mircea Diaconu a devenit in 2008 senator PNL, fără ca aceste cariere politice să se reflecte in vreun fel in creația lor artistică. In schimb, Sergiu Nicolaescu, foarte popular in perioada comunistă ca urmare a succesului incontestabil de public al filmelor sale istorice, a reușit in perioada postdecembristă să-și atragă multe antipatii, comentarii devafavorabile și chiar distanțări sensibile ale vechilor admiratori, nu datorită carierei sale de senator PSD, cât orientării din ce in ce mai vădit \"politic partizane\" a filmelor sale și modului in care și-a folosit statutul politic pentru finanțarea și promovarea producțiilor sale.

multumesc pentru lectura. sunt un fan al nuvelei-sceneta Adio!...
mi-a facut placere sa citesc tot acest eseu plin de noi dezvaluiri. noi pentru mine desigur.
tare as fi vrut sa aflu cumva daca cineva a indraznit sa puna in scena ceva legat de aceasta nuvela-sceneta. poate aveti dvs un raspuns simplu. eu in tinerete, cand eram indragostit am visam o astfel de punere in scena, dar efortul visarii a fost prea mare si am abandonat ...

inca odata multumesc. acum incerc sa aflu dimensiunea crestina din Don Quijote de la Mancha a lui Cervantes, dupa cum remarca, uimitor pentru mine, Nicolae Steihardt. cum trece timpul ...

cred ca m-am saturat sa mai fiu complex si sofisticat. mai bine concis si mai primitiv.

Victor Rebengiuc: Eu sunt acolo undeva, în spate, curentul electric care le animă.

Laura Popescu, un interviu cu Victor Rebengiuc
26.11.2004


\"Vreau să ajung un mare actor. Știu că sunt pe drumul ăla.\" Este răspunsul domnului Rebengiuc de fiecare dată când este întrebat despre evoluția sa ca actor. Este convins că nu a ajuns încă la capătul drumului și că momentul acela va fi marcat de un rol jucat perfect, fără spații albe.


Laura Popescu: Cum resimțiți premiul de excelență de la TIFF și cel de la Anonimul pentru rolurile din scurt-metraje?

Victor Rebengiuc: Nu înseamnă decât o recunoaștere punctuală a unei performanțe. O bună interpretare sau ceva asemănător. Nicidecum că mă transformă într-o statuie. Am văzut că există riscul uneori ca un premiu să îl amețească pe cel care îl primește. Eu nu mă simt amețit. Mi-a ieșit un lucru bun și sunt fericit când reușesc să fac, din când în când un lucru bun.

L.P.: V-ați consacrat într-un film premiat la Cannes.

V.R.: Pădurea spânzuraților a fost un film premiat pentru regie și într-adevăr a fost un lucru deosebit. Prima distincție importantă pe care o primea filmul românesc și de atunci nici nu cred că a mai fost o altă distincție atât de importantă. În același an, în \'65, am fost invitați, ca urmare a premiului pe care Domnul Ciulei l-a primit la Cannes, la un festival de film la Acapulco. Și îmi aduc aminte cu o bucurie nedisimulată că după vizionarea filmului acolo, la Acapulco, când ne-am întors la hotel, toți ceilalți invitați la festival – regizori, actori, producători, care primiseră premii la festivaluri internaționale din toată lumea – erau acolo și se așezaseră la masă. Când am intrat noi, adică domnul Ciulei, Ana Seleș și cu mine, s-au ridicat în picioare și au început să ne aplaude. Ãsta a fost un alt premiu, deosebit de impresionant și țin să îl evoc pentru că a însemnat foarte mult pentru mine.

Cinematografia română a început cu filme de propagandă

L.P.: În momentul ăsta în România piesele de teatru se joacă cu sălile pline și televiziunile dau foarte multe filme românești. Când vor fi și cinematografele cu sălile pline la filmele românești?

V.R.: Când se vor face filme bune. Dar e o mentalitate în rândul spectatorului român, pentru că revirimentul ăsta al filmului românesc care s-a făcut prin televiziune, reluând filmele vechi ale anilor 70-80, a creat o falsă impresie asupra cinematografiei românești. La vremea respectivă filmele astea au rulat cu sălile goale. Nu intra lumea. Nu merg, domne, e film românesc. Și de altfel în ultima vreme văd că televiziunile programează filme românești de o calitate destul de îndoielnică. Merg la nivelul cel mai de jos al gustului estetic. Astea probabil că fac rating. Așa se face că filmele regizorilor pe care-i pomenirăm până acuma nu prea apar pe ecran.

L.P.: De ce credeți că a existat mereu această mentalitate?

V.R.: Pentru că erau scenarii de comandă, filme de propagandă. Cu asta a început cinematografia română. Filmele care se făceau înainte de această perioadă, alea erau altceva. Dar ce s-a făcut după \'47 încoace au fost numai filme de comandă. Filme de propagandă de partid, în care era vorba de politica economică a partidului, politica la țară a partidului, politica culturală, istorie care era mistificată, în care Mihai Viteazul era însuși Ceaușescu cu barbă, mustață și cușmă și ceea ce scotea pe gură erau cuvântări ale lui Ceaușescu. Eu l-am jucat pe Mihai Viteazul ăsta în Buzduganul cu Trei Peceți. Astea erau comandamentele vremii. Și câteodată mai scăpau - și eu am avut fericirea să intru în aceste scăpări - ecranizări după opere literare importante ale literaturii române..

L.P.: Ați scăpat totuși intact din regimul comunist. Cum ați reușit să evitați \"Cântarea României\"?

V.R.: În \"Cântarea României\" am intrat toți, vrând nevrând. Spectacolele erau prezentate în cadrul \"Cântării României\", filmele erau prezentate în cadrul \"Cântării României\". Aveam diplome din astea, premiul 1 la \"Cântarea României\" pentru rolul din nu știu ce film. Cred că și pentru Buzduganul cu trei peceți și pentru Tănase Scatiu. Toate erau prezentate acolo. Important era să nu participi la faza pe apartament. Că începea de-acolo (râde). Nu era vorba de \"Cântarea României\", era vorba de spectacolele festive. Acolo nu m-am dus că n-am vrut.

L.P.: Și ați avut de suferit?

V.R.: Recunosc că mi-a fost teamă, dar n-aș fi putut să fac chestia asta. Nu puteam și am zis nu, domne! \"Păi, nu că dacă nu te duci te dăm afară.\" Dă-mă afară! Ei, nu m-au dat.

Pintilie a mai filmat o dată filmul înainte de a-l filma.

L.P.: Ați vorbit la un moment dat despre relația cu regizorii și despre faptul că, mai ales în cinematografie, ați avut conflicte cu unii dintre ei.

V.R.: Am avut conflicte cu regizorii proști pentru care actorii nu sunt decât niște simple obiecte de recuzită, care nu știu să creeze niște relații între personaje sau ce să-i spună actorului. Dar, în același timp am avut plăcerea să lucrez cu mari regizori cum este Pintilie, sau Dan Pița, cu care m-am înțeles foarte bine. Și cu domnul Gulea, la Moromeții. Cu regizorii proști am avut conflicte și voi avea mereu conflicte. Am lucrat acum de curând cu Cristi Puiu, pe care îl apreciam foarte mult pentru talentul lui scenaristic. Niki Ardelean a fost unul dintre scenariile care mi-au plăcut foarte mult. Și am lucrat cu el avându-l ca regizor la scurt-metrajul ăsta, Un cartuș de Kent și un pachet de cafea, și am fost mulțumit de colaborare. N-am avut a-i reproșa mare lucru. Am îndoieli de altă natură în ceea ce îl privește.

L.P.: Ne puteți descrie metodele acestor regizori mari cu care ați lucrat?

V.R.: Domnul Ciulei este un regizor extrem de serios care nu pornește la treabă fără să aibă totul pregătit. De asta nici n-a mai făcut film după Pădurea Spânzuraților. Începuse perioada aceea hei-rup-istă în care scenariile se aprobau în ultima clipă și pentru ca să nu treacă anul fără filme făcute, intrai direct în producție fără să ai o perioadă de pregătire, fără nimic. A fost o nebunie totală și Ciulei n-a acceptat așa ceva. Ei, Ciulei știe să lucreze cu actorul și noi am lucrat la Pădurea Spânzuraților așa cum am lucrat și la teatru. Am desfăcut personajele bucată cu bucată, am izbutit să creăm relații între personaje, să știm de ce ne aflăm acolo, în locul ăla, în fața aparatului de filmat, cu cine avem de a face și așa mai departe. Pintilie e la fel. Este un regizor care vine foarte bine pregătit pe platou și știe exact ce are de făcut. A mai filmat o dată filmul înainte de a-l filma. La Niki Ardelean am avut surpriza să văd că operatorul știa deja, dinainte, ce cadre trebuie trase și de unde trebuie trase, care este unghiul și locul unde trebuie filmat. Și la Pintilie lucrul cu actorul este unul dintre domeniile în care excelează. El știe ce să-ți ceară ca actor pentru că a verificat dinainte tot ce trebuie jucat și știe că ceea ce îți cere este cu putință. Un regizor care habar n-are ce se întâmplă și ce e ăla actor îți cere lucruri care nu se pot întâmpla vreodată și de aici se nasc conflictele.

Un document după Moromeții

L.P.: În Moromeții imaginea dumneavoastră a rămas imprimată asupra personajului, lucru care nu se întâmplă foarte des nici la noi nici la alții.

V.R.: Moromeții a fost un film greu. Era vorba despre o carte celebră în România, cartea lui Marin Preda și ne-am străduit să respectăm spiritul cărții, nu să fabricăm unghiuri de vedere inedite asupra romanului. Și de asta a fost foarte greu. Pentru mine reușita a fost cu atât mai surprinzătoare cu cât nu mă vedeam în rol. Nu mai jucasem nici un rol de țăran și nici nu prea aveam mari cunoștințe despre lumea de la țară. Eu am copilărit pe asfaltul Bucureștiului. La Moromeții am și fugit de la filmări la început. M-am speriat pentru că nu știam ce să fac. Dar, până la urmă m-am hotărât să fac rolul și nu regret deloc treaba asta, ba dimpotrivă, sunt foarte fericit că l-am făcut, că nu am trădat autorul și că există un document după cartea lui Marin Preda și ăsta e filmul Moromeții.

Nu îmi place improvizația

L.P.: Nu vi s-a întâmplat niciodată să vă jucați pe sine. Întotdeauna ați creat personaje. Cum faceți?

V.R.: Nu știu, domnule...(râde) Nu știu cum. Mă gândesc la ele. Fiecare personaj are niște caracteristici de gândire, de vorbire, de atitudine. Și încerc să regăsesc gândirea și vorbirea potrivită fiecăruia dintre ei. Dacă izbutesc uneori, lucrul ăsta mă bucură. Deviza mea este o propoziție din Stanislavski pe care am citit-o în tinerețe, când eram student: \"iubește arta din tine și nu pe tine în artă\". Deci eu nu vreau să mă arăt pe mine, pentru că eu nu sunt interesant. Interesante sunt personajele pe care vreau să le joc, să le arăt. Publicul pe ele trebuie să le judece. Nu sunt eu personaj. Totdeauna când sunt eu personaj într-un interviu, e destul de penibil pentru mine.

L.P.: Vorbiți-ne de improvizație.

V.R.: Domne, mie nu îmi place improvizația. Oricum ea este bună și își are rostul în timpul căutării rolului, la repetiții, în perioada de laborator. Nu-mi place, tocmai pentru că nu vreau să mă arăt pe mine. În improvizație te cam arăți pe tine. E altceva atunci când știu că sunt personajul, eu m-am pitit după el și de acolo am curaj să fac ce trebuie făcut. Detest mai ales improvizațiile după premieră. Pentru că sunt actori cărora li se pare că e necesar să improvizeze după premieră. Și ăsta este un dezastru. Pentru că un spectacol intrat în premieră este rezultatul unor concluzii. Ai căutat ce ai căutat și ai ajuns la niște concluzii. Putem să adâncim, ceea ce e foarte bine și recomandabil, concluziile astea, să le facem mai puternice, mai credibile, mai penetrante.

L.P.: În film sunt regizori care așteaptă din partea actorilor să vină cu idei. Vi s-a întâmplat alături de acești mari regizori?

V.R.: Poți să ai idei cu fiecare dintre ei. Există o propunere regizorală și poți să vii și tu cu o idee. Mie mi s-a întâmplat la începuturi când scenariile se făceau pe genunchi și în fiecare zi era un dialog nou și era un fel de improvizație. Filmele au și ieșit așa, ca niște improvizații până la urmă. N-au fost niște filme care să arate o construcție solidă.

Am furat modul cum ascult

L.P.: Există vreun rol pe care ați dori să-l jucați?

V.R.: Nu, n-am roluri visate. Din superstiție. Pentru că am băgat de seamă că orice actor care visează un rol, de câte ori se-ntâmplă să apuce să joace rolul visat, eșuează. Și nu vreau. Mai bine să fiu surprins de propunerile regizorale pentru că până acuma într-adevăr am fost surprins. Au fost roluri diferite în care am fost solicitat și asta mi-a făcut mare plăcere. M-am străduit să nu fiu cantonat într-un anumit gen și am jucat o paletă foarte întinsă de personaje.

L.P.: Cu care dintre regizorii tineri v-ați dori să jucați?

V.R.: Păi, aș vrea să joc cu oricare. Sunt cei care sunt afirmați: Mungiu, Tudor Giurgiu, Mitulescu, iacătă l-am văzut acum de curând, Porumboiu. Cu Nae Caranfil suntem aproape amici. Sunt regizori interesanți. Dacă mă solicită eu \"accept!\" să joc. Sunt mai mulți și mă bucură asta. Chiar mă și mir de unde au învățat. De la cine au învățat?! Cred că au văzut multe filme. Și eu am furat.


L.P.: Există actori de la care ați furat în mod special?

V.R.: Mulți. De exemplu nu eram conștient de importanța modului de a-ți asculta partenerul pe scenă. Că nu joci numai când îți spui replica ci și când asculți. Și asta am învățat-o uitându-mă la filme. Și văzând diverși actori. Mari actori ruși. Jarov, Dribov, Simonov și încă mulți alții. Ascultarea partenerului este una din componentele esențiale ale interpretării unui rol. Cum asculți la ce îți spune ăla. Îți convine, nu-ți convine. Te surprinde, știai ce o să-ți spună. Sunt mii și mii de feluri în care poți asculta un partener.

L.P.: Ați pornit cu modele?

V.R.: Când am început jucam la amatori, îl imitam pe Beligan. Fără să-mi dau seama. Ascultam mult teatru la microfon și atunci, în anii \'50, era o perioada aniversară Caragiale și se jucau momente și schițe tot timpul la radio. Ascultam de dimineață până seara aproape. Doar când am dat examen la Institut, mi s-a spus \"mă, tu îl imiți pe Beligan!\". Și atunci mi-am dat seama și am căutat să scap de chestia asta. De faptul că împrumutam o altă personalitate și am început să mă caut pe mine, să văd cine sunt eu și ce vreau eu de la viață. Deci am început cu un model.

L.P.: De unde această vitalitate? Aveți 70 de ani...

V.R.: Am avut 70 de ani. Acum am 72 aproape. Nu știu de unde e, dar sunt foarte fericit că o am. E probabil o construcție a mea. Eu sunt vital și fratele meu, care e cu un an mai mic, e teribil de bolnav și suferă îngrozitor de tare. Are probleme cu coloana, cu lombo-sciatica. Iacătă, la mine e invers. Și mă rog lui Dumnezeu să existe cât mai multă vreme. Pentru că nu vreau să sufăr. Nu vreau să fiu bolnav. Nu mi se pare că este o condiție în care aș vrea să exist. A fi bolnav, compătimit și suferind. Vreau să mă mișc în continuare.


(Preluat din Ghidul HBO, noiembrie 2004)

INTERVIURILE GÂNDUL Sătul de obsesia națională a micului gratuit
Victor Rebengiuc le pune românilor un diagnostic nemilos: „Nemâncați și pomanagii“

de Cristina MODREANU | 27 APRILIE 2009

- Criza plutește peste tot în aer, iese din televizor imediat ce-l deschizi: deci prima întrebare vine firesc „cum trăiți criza, domnule Rebengiuc?” Vă afectează sau doar auziți de ea și treceți peste?
- Eu aproape că nu mai deschid televizorul, nu prea mă mai uit la știri, sunt atât de contradictorii de la clipă la clipă, încât nu vreau să-mi încarc memoria cu ele. Ce constat este că avem un Guvern de diletanți care încearcă tot felul de măsuri, fac experimente pe spinarea noastră, fără să aibă idee ce trebuie să facă de fapt și prin asta induc panică în populație. Noroc că perspectiva mea de viață nu mai e foarte vastă. Nici nu sunt parlamentar ca să pot asigura copiilor mei un trai îmbelșugat după un singur mandat. Eu am același „mandat” de vreme îndelungată, de 50 de ani de teatru, dar n-am putut să fac mai nimic din punct de vedere al bunăstării materiale. Lor le ajunge un mandat de patru ani ca să devină bogați cu tot neamul lor. În schimb, li se pare excesiv să încaseze cineva și pensie, și salariu.
- Ați fost una dintre vocile care s-au ridicat împotriva ordonanței guvernului care încerca să elimine această dublare, pentru că au fost identificați așa-numiții „pensionari de lux”. Cum vedeți lucrurile?
- Eu m-am luptat pentru noi, actorii, fiindcă mi se pare o mare nedreptate și o prostie. Noi nu luăm locul tinerilor, fiindcă nu putem juca decât rolurile vârstei, eu nu pot să joc Romeo nici dacă aș vrea. Și poate că aș vrea!(râde). Dar nu e cazul, există limite care nu-ți permit să „ataci” rolurile după bunul tău plac. E încă un lucru care nu face decât să descalifice acest Guvern. Cât despre „pensionarii de lux”, sunt sigur că ei vor rămâne cu locurile lor de muncă cumularde, în timp ce singurii afectați am fi noi. La Național sunt 11, iar la Bulandra 2-3 actori care au și pensie, și salariu, asta ca să priceapă lumea despre ce e vorba. Și dacă n-am munci! Dacă am avea un salariu „filantropic”! Dar noi chiar muncim, jucăm în multe spectacole și îndrăznesc să spun că muncim și bine, cu toată lipsa de modestie...
- Prezența dvs în societate e foarte constantă, cum se face că sunteți atât de implicat? Acum câteva zile ați semnat un Apel pentru salvarea culturii. Cum ar trebui ea, cultura, tratată în vremuri de criză?
- E cea mai mare greșeală ca în vremuri de criză să te gândești să sacrifici cultura. Pentru că în ultimii 20 de ani singura care a marcat puncte pozitive pentru România, în reprezentarea ei internațională, a fost cultura. Faptul că în ultima vreme au existat niște bugete mai mari pentru cultură, că ICR, de exemplu, a putut trimite în afara țării atâția reprezentanți ai vieții artistice, artiști din toate domeniile și toate generațiile, a făcut o impresie deosebită. Știu asta pentru că am fost unul dintre cei care au jucat spectacole în turnee sprijinite de ICR, iar oamenii ne-au apreciat, pentru că a fost cazul! Să iei bani de la cultură și să-i dai la ce? Și pentru ce? Sigur, problemele sociale sunt foarte grave, nu poți lăsa oamenii să moară de foame, dar în nici un caz aceste probleme nu se pot rezolva prin sacrificiul culturii. Niciodată n-aș vota așa o prostie.
- Apropo de vot, cu cine ați mai vota, de fapt? Există o zonă a intelectualității care s-a aliat total președintelui Băsescu, de exemplu – cum vi se pare?
- Cred că au renunțat deja. Cea mai puțină încredere o am în cei mai proaspăt veniți pe scena politică. Dar, privind înapoi spre acești 20 de ani, poți spune că aproape toți cei care fac parte din administrație, Guvern, Parlament, intră acolo ca să se îmbogățească, ei și familiile lor. Nu-i interesează scopurile reale pentru care se află acolo, se ocupă de propria bunăstare, iar asta mă scoate din sărite. Nu mai am chef să cred în cineva și nici să votez. Nici măcar cei tineri nu sunt altfel, cel puțin cei pe care îi vedem acum. La un moment dat, am sprijinit un partid de tineri care veneau din mediul de afaceri sau aveau meserii liberale, oameni care realizaseră ceva prin ei înșiși. Dar ei n-au avut șanse, n-au găsit simpatie, fiindcă alegătorii noștri se orientează spre candidații care dau mici! Dai un mic, ai un vot! La pomană se înghesuie toți, se calcă în picioare, n-am văzut așa ceva!! Ce e un mic? Pentru orice om, e posibil să-și cumpere un mititel de la un grataragiu la colțul străzii. Dar ei nu! Ideea e să te bați cu toți, să te împingi acolo, să-ți dea unii mititelul de gratis și pe urmă să-l mănânci fericit și cu hainele rupte în urma luptei!
- Ce spune o asemenea „opțiune” despre poporul acesta?
- Spune că suntem niște nemâncați și niște pomanagii. Ne place pomana, ne plac foloasele fără prea multă muncă și fără nici o responsabilitate, asta e...
- Dacă ar fi să refaceți gestul simbolic făcut la TVR imediat după 89, gestul oferirii sulului de hârtie igienică celor care au nevoie să-și șteargă urmele afirmațiilor făcute, cui l-ați oferi?
- Toată clasa politică ar avea nevoie azi de hârtie igienică, dar mai ales ultimii, care au promis marea cu sarea și acum dau din colț în colț, dând vina pe criza internațională și pe guvernarea anterioară ca întotdeauna. E prea mult circ, asta e incredibil! Uitați-vă la toată amploarea care s-a dat arestării lui Becali. Cum ne-au ținut clipă de clipă cu știri despre asta! Ce mă interesează pe mine dacă e sau nu arestat Becali? Sunt atâția oameni în țara asta arestați pe nedrept pe care nu-i ia nimeni în seamă, ce mă interesează pe mine problema lui Becali care, slavă Domnului, are de ce să stea în pușcărie, iar el știe foarte bine asta. Care e problema? De ce se duc toți să discute? Obsesia ratingului e îngrozitoare, nu se poate să nu mai ai nici un respect pentru nivelul cultural al acestui popor, pentru nevoia lui de informare reală, cu ce drept să mă ții tu, televiziune de știri, legat o săptămână de poarta tribunalului, ca să aflu dacă e sau nu arestat Becali? Cu ce mă încălzește pe mine dacă el stă sau nu închis și care este relevanța acestui fapt pentru viitorul acestei țări? Asemenea subiecte nu interesează decât mahalaua, toate cancanurile astea, bârfele, iar dacă tu, televiziune, îi ții pe oameni numai cu asemenea povești, atunci ei nu fac nici un progres și la nivelul ăsta rămân. Și la nivelul ăsta se și votează, nu știu de ce ne mai mirăm! Perspectiva acestei țări așa se vede acum: la nivel de bârfă și de mahala, nu se discută nimic esențial pentru viitorul ei. Iar problemele esențiale nu sunt abordate cum trebuie, pentru că aceia care ar trebui să fie responsabili de ele sunt ei înșiși în panică. După toate semnele, acest Guvern nu știe să țină volanul în mână, parcă nici n-a făcut școala de șoferi. Or fi dintre cei care au luat carnetul pe mită, în Argeș. După 20 de ani de la Revoluție, România e degradată moral, chiar dacă material stăm mai bine, iar asta ar trebui să ne dea de gândit.
- Luni are loc Gala Uniter, sunteți din nou nominalizat – ați fost și veți mai fi probabil premiat, sunteți unul dintre cei mai premiați actori români- care e premiul cel mai mare pentru dumneavoastră: recunoașterea breslei sau a oamenilor obișnuiți despre care știu că vă opresc adesea pe stradă?
- E adevărat că sunt foarte emoționat când mă opresc oameni pe care nu-i cunosc. E o bucurie fiindcă e ceva la care nu te aștepți și știi că sunt cuvinte care vin total dezinteresat, cuvinte de recunoștință. Aplauzele sunt un lucru firesc, ele vin oricum. Iar premiile sunt adesea subiective și într-un fel sunt rezultatul unor înțelegeri, rar se întâmplă ca un spectacol să ia toate premiile, ca la Oscar. E tot un principiu național, probabil, să împăcăm și capra și varza.
- Dar dintre „premiile” din viața personală, care este cel mai important?
- Sunt absolut înnebunit după nepotul meu, Mircea Maxim, îi țin poza aici, pe oglinda din cabină. Și el e înnebunit după mine, de câte ori mă vede. Din păcate, nu am timp să fiu un bunic tradițional, am prea mult de lucru. Am făcut un film de la începutul anului, acum am început să repet un nou spectacol la Teatrul Național, „Toți fiii mei” de Arthur Miller, în regia lui Ion Caramitru. Iar seara am spectacole, fiindcă sunt cumulard! (râde)
- Dar timpul liber, atâta cât este, cum vi-l petreceți? Mai gătiți? Știu că asta era o pasiune pentru dvs.
- Mă mai ocup cu computerul, am intrat pe Facebook și mai schimb mesaje cu fiul meu, cu colegii, mai postez fotografii cu ăsta micu’... Nu sunt genul care să anunțe tot timpul ce face, sau să răspundă la toate testele alea ale lor, dar îmi face plăcere să mai comunic, să aflu informații noi, despre meserie și altele. Și da, mai gătesc. Mai puțin, fiindcă n-am timp. Dar mi-am schimbat și stilul: nu mai mănânc gras, înainte îmi plăcea mâncarea grasă.
- Ați ascultat sfaturile de prin reviste sau a venit de la sine?
- Nu, a venit de la sine, nu-mi mai place. Nu mai beau nici vin, înainte beam un pahar de vin de două, trei ori pe săptămână, acum trec luni de zile și nu-mi aduc aminte. Și mă simt foarte bine așa! N-am citit nicăieri, dar așa am simțit și asta îmi dă un fel de echilibru, care pe mine m-a ajutat întotdeauna. E important să faci în viață lucrurile care îți plac, să trăiești cu plăcere, dar să ai și echilibru!

cristina.modreanu@gandul.info

nu am crezut ca un text banal, de atelier, cum spune dl Peia, poate duce o asemenea avalansa de pareri. bineinteles glumesc, chiar asta am intentionat.
ma bucur ca neroziile unui provincial va dau batai de cap si va fac sa va spuneti propria parere.
si va rog sa ma credeti ca nu sunt suparat ca toate textele mele ajung la atelier.ceea ce ma supara pe mine, acum in Romania, este lipsa de omenie dupa 40 de ani de comunism si 20 de ani de neocomunism.
dar oare pe cine mai intereseaza asta?

,,Am tratat lucrurile ca si cand sa-ti cada fusta in clasa, in timpul orei, e tot atat de normal ca si cum ai deschide fereastra.\"

Eu ca elev am patit-o sa stiti, doamna profesoara:

În clasa a VII-a, la ora de geografie, s-a întâmplat un fapt pe care mulți dintre colegii mei, dar și dintre profesorii școlii, nu l-au uitat multă vreme.
Eu stăteam în clasă în penultima bancă, rândul de la geam, scaunul de lângă fereastră. Stăteam acolo pentru că eram înalt și de obicei elevii mai înalți stăteau în spatele clasei.
Era o zi de vară călduroasă și geamurile din rândul de sus erau deschise.
Profesorul de geografie îi captivase pe elevi într-o discuție cu întrebări și răspunsuri de ambele părți. Eu știam lecția și eram mereu cu mâna ridicată. La un moment dat profesorul m-a pus pe mine să dau răspunsul la o întrebare. Plin de bucurie, m-am ridicat furtunos în picioare, uitând că deasupra geamul era deschis. Ce a urmat este lesne de înțeles: din elanul ridicării în picioare, am lovit cu capul dedesuptul ferestrei deschise, care a sărit cu totul din balamale și s-a făcut țăndări de podea, speriind pe toată lumea, inclusiv pe domnul profesor. Spre uimirea tuturor nimeni nu a fost rănit de cioburile de sticlă ale ferestrei și nici măcar eu, care m-am ales doar cu un cucui zdravăn în creștetul capului.
De atunci în clasele școlii, ferestrele de sus nu au mai fost deschise în timpul orelor, ci doar cele de jos de lângă pervaz.

daca nu cadreaza cu site-ul va rog sa-mi spuneti ca sa sterg acest text. fara nici o suparare.eu l-am postat doar la rugamintea unui prieten.

dragi administratori, daca doriti puiteti sa-l treceti in sectiunea concurs. multumesc.

Salut revenirea la normalitate a lui Varujan Vosganian. Nu am inteles niciodata de ce s-a bagat in politica.
Excelenta introducere:
Fără să știe, oamenii care și-au păstrat arhiva fotografiilor de familie în banale cutii de pantofi sunt mai bogați decât ceilalți, lipsiți de o astfel de comoară. Ei sunt și fondatori de istorie, iar dacă am aduna memoria fotografiilor din toate colțurile lumii păstrate în cutii de pantofi, în cutii de pălării, în cutii de ciocolată, am sintetiza mai bine memoria acestei lumi decât toate manualele oficiale, pline de mărețe fapte de vitejie, avânt revoluționar și neînchipuite realizări.

respectele mele.

Nu vreau sa intru in polemici inutile. Totusi ma irita putin retorica intrebarii dvs:Ai fost vreodata acolo? Raspund: Nu, nu am fost, dar dvs ati fost acolo? Poate ca da, poate ati trecut pe acolo. Dar prin sufletul unui palestinian ati trecut vreodata? Ati trait macar un an de zile in sufletul unui palestinian? Miliardele este drept sunt pompate, dar ele umplu burtile si nu sufletele. Nu cumperi sperante cu miliardele altora.
Ma uit si eu la televizor si vad stirile si documentarele de acolo. Nu aud decit de teroristi, radicali palestinieni, dar si de refugiati palestinieni, tabere de refugiati, implantari evreiesti, colonisti, etc. Disproportia dintre stirile proisraeliene si cele contra lor, pe acesta tema bineinteles, este evidenta. Oare de ce?
Eu imi rezerv dreptul de a tine cu cel mai slab impotriva celui puternic si bogat.
In istoria Romaniei avem si noi o situatie,psihologic vorbind, oarecum similara cu cea palestiniana de acum. Ce spuneti despre situatia din primul razboi mondial cind din toata tara a ramas neocupata doar zona Moldovei. Probabil veti spune ca sunt un timpit. Posibil sa aveti dreptate, dar asta sunt eu si ma conserv asa.

faină zicere, un fel de calambur parcă deși nu am înțeles dacă este solvă sau slovă și dacă ametrist este un fel de amețit + trist.
ei ce să-i fac îs mai tare de cap, dar pricep mai târziu, te asigur.

bafta în continuare.

salut cu placere articolul dvs si emisiunea domnului Alex Stefanescu de pe tvr cultural.
bineinteles spun asta ca simplu diletant si nici prin gind nu-mi trece sa scriu vreo carte. ma ratez in multe alte domenii ca sa mai pot accepta si o ratare in arta scrisului. prefer doar speranta ca as fi fost un cineva ...

inca odata multumesc pentru semnal.

Zidul palestinian

Un raport de la jumatatea anului 2002 al Shin Beth, serviciile interne de securitate israeliene, releva ca se afla in pregatire 60 de atentate sinucigase palestiniene. Avi Dichter, seful Shin Beth, prezenta acest val „iminent” de atentate, precizand ca 12 proiecte au fost dejucate de serviciile pe care le conduce. In acest raport se arata ca miscarea islamista radicala Hamas este responsabila de majoritatea atentatelor sinucigase, urmata de Fatah, Jihadul Islamic si Frontul Popular de Eliberare a Palestinei. Seful Shin Beth considera ca cel mai bun mijloc de a determina esuarea atentatelor este ridicarea unei imprejmuiri electronice si stabilirea unei zone tampon de-a lungul Cisiordaniei, asa cum exista in jurul Fasiei Gaza. La 13 iunie 2003, Dominique de Villepin, ministrul francez de externe, rostea intr-un discurs sustinut la Institutul de Inalte Studii pentru Aparare Nationala al Frantei, urmatoarele cuvinte: „Deschizand portile unei lumi noi, caderea Zidului Berlinului, n-a adus pacificarea asteptata”. Pe 29 iulie, tot 2003, presedintele SUA George W. Bush a discutat cu prim-ministrul israelian Ariel Sharon chestiuni legate de construirea unui „zid de securitate” de-a lungul Cisiordaniei. Statul Israel justifica zidul ca pe o masura de a impiedica infiltrarile palestiniene, pentru comiterea de atentate. „Este foarte greu sa se dezvolte increderea intre palestinieni si israelieni, cu un zid serpuitor de-a lungul Cisiordaniei”, declara George W. Bush cu acest prilej.
In pofida acestor semnale, ceremonia de inaugurare a lucrarilor de constructie a primului tronson de 140 km al „zidului apartheidului” (dupa cum il numesc palestinienii) sau „linia de securitate” (denumirea preferata de israelieni), a avut loc pe 30 august 2003. Zidul cu scop pacificator este prevazut cu sarma electrica, piste speciale de patrulare si transee de aparare antitanc. Bariera separa Ierusalimul de est si scindeaza Bethleemul. Israelul afirma ca zidul este destinat sa impiedice patrunderea palestinienilor, care organizeaza atacuri teroriste, in timp ce acestia considera ca nu este decat o modalitate de a li se mai lua o parte din teritoriu. Curtea Internationala de Justitie de la Haga a declarat zidul ilegal, in iulie 2004, dar Israelul a ignorat decizia acesteia.
In iulie 2004, cabinetul israelian a decis sa construiasca un alt segment al zidului, ce urmeaza sa inconjoare Ierusalimul, oficialii israelieni recunoscand ca acesta va separa efectiv 55.000 de palestinieni rezidenti, de restul orasului sfant. Uniunea Europeana s-a pronuntat impotriva construirii unei bariere de separare in jurul Ierusalimului, considerand-o ilegala; Javier Solana, reprezentantul UE pentru politica externa, a spus urmatoarele, dupa intalnirea din 12 iulie 2005, cu ministrul de externe de atunci al statului evreu, Silvan Shalom: „Credem ca Israelul are dreptul sa se apere, dar zidul construit in afara teritoriului israelian nu este intocmai legal si creeaza probleme umanitare”.
Ex-ministrul israelian al apararii, Shaul Mofaz, a declarat ca „tronsonul liniei de securitate” pe care il construieste Israelul pe linia de demarcatie cu Cisiordania si care inglobeaza sectorul estic al Ierusalimului (anexat in 1967), are o lungime de 68 km si va fi terminat intr-un an. Cu o lungime de 350 km, „linia de securitate” urmeaza de la nord spre sud „linia verde”, de demarcatie si izoleaza Cisiordania de sectorul oriental al orasului sfant, unde palestinienii doresc sa instaleze capitala viitorului lor stat. Pretul total al zidului este de peste un miliard de dolari. SUA se opun construirii acestei „lucrari defensive” care, potrivit traseului prevazut, va intra profund in Cisiordania, creand o anexare de facto a acestor sectoare. Israelul a trimis emisari la Washington in incercarea de a ajunge la un acord cu puternicul sau aliat american.
In iunie 2006, palestinienii au sapat un tunel pe sub zidul de securitate care imprejmuieste Gaza, provocand o ambuscada soldata cu moartea a doi soldati israelieni si capturarea unui al treilea. Ei au propus eliberarea soldatului in schimbul a 95 de femei si 313 copii din cei aproximativ 10.000 de arabi aflati in inchisorile israeliene, insa de aceasta data Israelul a refuzat sa accepte targul si a atacat Gaza, in incercarea de a recupera ostaticul si a opri tirurile de rachete lansate asupra teritoriului israelian. Insarcinat de Ministerul israelian al Apararii sa conceapa, sa traseze si sa construiasca „bariera de securitate” (dupa terminologia oficiala), colonelul Danny Tirza, colon din Kfar Adoumim, este supranumit „al doilea Nakba” de catre palestinieni. Potrivit acestui proiect, zidul pacificator israeliano-palestinian va avea in final 11 puncte de control asemanatoare terminalurilor de aeroport.



Victorie pentru palestinieni

Zidul israelian, care pătrunde adânc în teritoriile palestiniene, trebuie parțial demolat și strămutat, a hotărât Tribunalul Suprem din Ierusalim. O decizie sprijinită și de șeful statului major al armatei israeliene.

Aproape niciun comentariu în mass-media israeliană, care nu pare interesată de înfrângerea tacită a guvernului evreu. Doar ziarul de stânga „Ha\'aretz“ a relatat despre victoria palestinienilor în lupta împotriva zidului destinat separării Cisiordaniei ocupate, de teritoriul israelian. Statul evreu va trebui să demoleze zidul lung de 2,4 km, care se întinde în nordul orașului Qalaqilia, și să-l mute mai în spate. O victorie pentru palestinieni, care au câștigat astfel câteva hectare de pământ fertil, la aproximativ 15 km de Tel Aviv, pământ care le-a aparținut și pe care Israelul literalmente l-a confiscat, când a început, acum cinci ani, să construiască zidul.
2,4 km nu sunt mulți, la un zid de apărare turnat în beton și protejat cu sârmă ghimpată, proiectat să se întindă, într-o bună zi, pe o distanță de 700 de km. Corectura liniei de demarcație ar putea fi însă un precedent pentru alte modificări, de-a lungul unor segmente controversate ale zidului de apărare, care, pe alocuri, va pătrunde în terirtoriile palestiniene.
Locuitorii regiunii Qalqilia, afectată de zid, luptă de cinci ani încoace în fața Curții Supreme de Justiție israeliene. Plângerea lor a fost ascultată. Tribunalul de la Ierusalim a constatat deja în 2006, că nu motivele de securitate au stat la baza proiectului zidului de apărare, ci planurile de extindere a coloniilor israeliene în Cisiordania. Anul trecut, Tribunalul Suprem și-a mai subliniat o dată sentința, conform căreia, doar interesele legitime de apărare ale statului evreu, și nu interesele coloniștilor, au voie să determine parcursul zidului. Cu aceleași cuvinte justificase, în 2003, guvernul israelian al premierului Ariel Sharon, construcția zidului :
\"Vreau să precizez că acest zid de securitate nu alcătuiește o graniță politică. Și nici măcar una de securitate. Apărarea înseamnă aici împiedicarea terorismului. Oamenii trebuie împiedicați să pătrundă ilegal în Israel și să devină criminali\", a declarat Ariel Sharon în 2003.
Ministerul israelian al Apărării a cedat acum, datorită implicării, în mod special, a șefului statului major al armatei israeliane, Gaby Ashkenazi, care deține această funcție de un an. Când el a aflat, că motivul principal al stabilirii graniței în zona Qalqilia, era planul construirii unei noi colonii, el a pledat pentru strămutarea frontierei în favoarea palestinienilor, și s-a arătat iritat că ofițerii săi trebuiseră să justifice poziția zidului în fața Tribunalului, deși aspectele de securitate nu aveau nicio importanță în acest caz, ci doar interesele coloniștilor. În ciuda revoltei lui Ashkenazi, a durat un an, până ce Ministerul Apărării a elaborat un nou proiect de graniță în zona Qalqilia.
Dar decizia Curții Supreme de Justiție nu reprezintă decât un succes modic pentru palestinienii din Cisiordania, deoarece granița în zona Qalqilia nu va străbate nici în viitor așa-numita \"linie verde\" de separare a teritoriilor israeliene de cele palestiniene, și care este recunoscută în plan internațional, ci ea va pătrunde și mai departe în Cisiordania.

xxx

Articolul datează din 18 aprilie 2008. Am considerat că traducerea lui la aproape 1 an de la publicare nu este deloc inutilă, este susceptibil să arunce o lumină nouă asupra agresiunilor la care este supus poporul palestinian. Cei care vor fi tentați să pună la îndoială veridicitatea celor relatate sunt rugați să încerce să-și amintească vreo situație în care rabbinatul israelian să fi manifestat împotriva genocidului acestor vremuri aceeași condamnare vehementă pe care nu o precupețește când vine vorba de negarea Holocaustului. – nota traducătorului.]

« Toți palestinienii trebuie să fie omorâți : bărbații, femeile, copiii, și chiar animalele lor. » Aceasta este o opinie religioasă emisă săptămâna trecută de către rabbinul Yisrael Rosen, directorul Institutului Tsomet, un institut religios pentru studenți și soldați, stabilit de mult timp în coloniile israeliene din Cisiordania. Într-un articol publicat în urmă cu două săptămâni de către numeroase ziare religioase israeliene, și reluat de ziarul de stânga Haaretz în 26 martie [2008], Rosen afirmă că există elemente în Torah care justifică această atitudine. Rosen, care are autoritate pentru a emite opinii religioase valabile pentru evrei, a scris că palestinienii sunt precum poporul amaleciților care atacase triburile evreiești în vreme ce acestea mergeau spre Ierusalim, sub conducerea lui Moise, după fuga din Egipt. El a mai scris că Domnul a transmis in Torah fundamentul care îi autorizase pe evrei să-i omoare pe amaleciți, și că acest fundament a fost recunoscut ca făcând parte din jurisprudența evreiască.

va multumesc pentru comentariile dvs, eu insa ramin la parerea mea. eu nu vorbesc de politica ci de tragedia unui popor format din oameni ca mine si ca voi de exemplu. radicalii israelieni sau palestinieni nu reprezinta tot poporul israelian sau palestinian. ingraditii pe acestia deopotriva si nu pe toti fara discernamint.

Acesta este un text fara pretentii, documentar, pesimist, fara sentimentalisme. De fapt titlul initial a fost: ,,In amintirea celor care au murit degeaba\" dar macar eu nu mi-am permis o asemenea cugetare, in societatea romaneasca de astazi in care multi vor doar sa urce la etajul zece, oricare ar fi acesta.
Pentru cei care au murit atunci nu mai cer respect, ci doar sa nu fie uitati.

juriul acestui concurs nu vede cu ochi prea buni textele cu greseli gramaticale, fara dialoguri si pe cele prea lirice sau lacrimogene.
din acesta cauza in ultimii 2 ani nu s-au prea acordat premii ci doar mentiuni.

mi-a placut faza cu biblioteca miliardarul si cea cu salonul de infrumusetare, pe care am mai citit-o cindva in trecut.
parerea mea este ca ar fi trebuit sa pui si discutia ta cu patroana acolo, chiar daca textul ar fi devenit astfel trivial

in rest tine-o tot asa. stilul asta prinde in zilele noastre. morala se face subtire, cu zimbetul pe buze.
te mai vizitam si latadata coane Adrian. vezi numai sa nu pati vreun conflict.

pe mine nu ma mai doare tacerea celor care deschid un umil text scris de mine si nu lasa un mic comentariu. nu ma mai deranjeaza ca textele mele ajung in atelier: desigur toate sunt perfectibile. ceea ce ma deranjeaza este faptul ca nimeni nu mai citeste pe nimeni. nu ma mai bucur de numarul de accesari ale unui text scris de mine pentru ca stiu ca nici macar 10 la suta dintre ei nu citesc integral textul. doar deschid textul, citesc primele rinduri si trec mai departe plictisiti de prea multa filosofie. stiind asta incerc si eu sa ma pliez cumva si sa scriu tot mai concentrat, mai prescurtat, mai pe inteles, fara prea multe floricele, transformind totul in niste simple pastile-ginduri pentru suflet.
cumva suntem fortati, noi cei care scrie proza, sa ne apropiem de poezie, care desi este mult mai greu de conceput, este mai facila la citit, mai densa in idei si mai placuta ochiului.
cumva si acest site tinde sa respecte curentul general care bate in societatea romaneasca: nu mai exista timp pentru citit, pentru carte, pentru mersul si studiul la biblioteca. tindem sa facem doar ceea ce este necesar si obligatoriu in viata, fara a mai simti placerea cititului, fara a mai tresari la o metafora sau fraza frumoasa care rasare deodata dintr-un text poate prea lung, arid sau anost. asta ma face sa cred ca nu mai vrem sa gindim, sa visam si sa ne regasim emotiile in gindurile asternute pe hirtie ale celuilalt.cineva spunea ca sfirsitul lumii va veni cind nu va mai fi carare de la om la om. si cum cartile sunt carari si punti intre mintile oamenilor, ma intreb uneori daca nu a inceput, cel putin pentru noi romanii, sfarsitul lumii.
dar tot eu revin apoi si injur afurisita asta de tranzitie romaneasca care nu se mai termina si in care cartile nu mai au cautare, site-urile literare nu mai sunt citite, poate doar noul curent al cartilor audio sa mai salveze putin din aparente. aparente care nu pot totusi acoperi faptul ca romanii sunt niste nefericiti, care isi umilesc propriul suflet in goana lor dupa succese facile si bani.

desigur in toti cei care trec prin acest site ma recunosc pe mine: nu am timp pentru altii, am doar pentru mine. asa ca subscriu si eu parerilor scrise inaintea mea si va rog sa gasiti o modalitate de a ma obliga pe mine personal sa va citesc textele scrise de dvs pe acest site. spuneti-mi ca daca nu o fac o sa patesc ceva rau, o sa iau o nota mica la scoala vietii, in zilele urmatoare, ca nu o sa mai nimeresc usa casei, ca o sa-mi bata gigi becali la poarta si o sa ma intrebe daca imi plac poeziile lui, ca ... . faceti orice dar obligati-ne sa va citim. transformati textele dvs in scrisori pentru fiecare dintre noi, la care trebuie neaparat sa raspundem. cu siguranta nu vor regreta.dedicatile celor care au lasat cel putin un comentariu la textele dvs. atunci cu siguranta macar acestia va vor citi si reciti, incercind sa inteleaga ce ati avut cu ei.

eu deja am gasit o solutie: de miine o sa spun ca sunt Mircea Eliade si desigur toti se vor inghesui sa ma citesca si sa ma comenteze

ma opresc aici din fabulatii. mai in gluma si mult mai in serios salut pozitia dvs si sper sa conteze acolo undeva sus, la administratorii site-ului. poate este timpul ca proza.ro sa devina un site autonom, fie si numai faptului ca volumul textelor in proza a crescut considerabil.