Poezie

Suprarealism distopic

VolumI_TuDor de alb TuDor de negru

1 min lectură·28 septembrie 2026

Mediu

N-o să ne mai jucăm

nici elasticul,

nici baba-oarba,

nici șapte pietre.

Prin hubloul navei spațiale,

intensul albastru adânc —

profund ne este destinul.

Așteptăm

ca ușa ecluzei

să ne permită

cele șapte minute

în care să ne spunem,

pe nerăsuflate,

cât de dor ne este,

cât ne iubim,

că nu mai rezistăm,

că nu avem unde să evadăm.

Iar tu îmi spui,

sincron, același lucru,

înspăimântată.

Se suprapun cuvintele,

ne acoperim fonic,

să nu rămână niciun cuvânt

nerostit în piept.

Strigăm aproape fără răsuflare

când ușile se deschid,

cu avertismentul lor,

iar forța separării

ne taie respirația.

Suntem inevitabil lăsați

în subducția vidului cosmic.

Ne privim

cum ne îndepărtăm, forțați,

spre univers, în derivă —

formolul suferinței pure.

0012

Bogdan Tobosaru. “Suprarealism distopic.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/bogdan-tobosaru/poezie/14205606/suprarealism-distopic

Comentarii (0)

Autentifică-te pentru a lăsa un comentariu.