Bogdan Leonescu - Amaretto

nu e alăturare aici pe care să n-o fi întîlnit-o în poezia feminină a ultimilor zece ani. ciudat cum, ceea ce acum un deceniu sau două ar fi trezit în mine nesfîrșită admirație, astăzi mă plictisește de moarte. îmi pare rău, sper să nu te supere asta, dar textul de față e un exercițiu mimetic, o pastișă douămiistă.

condescendența dumitale, angela, e măgulitoare. nici mie nu îmi mai place textul astăzi. dar îi întrevăd conținutul, nu îmi pare neapărat vulgar, valoarea unui text nu depinde direct de prezența sau absența ironiei fine. mna... se mai întîmplă, mai ratăm, mai ales cînd avem senzația că le știm pe toate. :)

a se observa că stima exarcebată de sine este întocmai ceea ce îmi reproșez și eu, în finalul acestui coșciug textual. mai aproape parcă de cel definitiv...

tot înainte!

mă deranjează faptul că întîlnesc „veșnic” și „mereu” în două versuri consecutive, fără să fie justificată alăturarea lor de un procedeu stilistic (vreo antimetateză, bunăoară). în rest, află că mi-a plăcut textul, în mod deosebit finalul-concluzie, ce parcă îndulcește realitățile nemuritoarelor tranșee și a nesfîrșitei lor foame de carne tînără, de risipă nerușinată a vieții, a viitorului nostru în cele din urmă, risipă alimentată exclusiv de industria armată. îmbucurător optimismul acesta exprimat cu numai jumătate de gură. inspiră la reflecție.
tot înainte!

am avut și eu tripul ăsta. e nemaiîntîlnit de bizară senzația de familiaritate pe care mi-o dă textul. l-aș coafa în prima parte astfel:
a mers pe marginile mele ca pe sârmă.
mi-a cerut timp.
i-am oferit o mână. apoi ne-a luat
câteva vieți să ne căutÃm o corabie

în rest... excelent, apreciez felul în care l-ai aterizat finuț, înapoi între perne.

foarte frumos.

nu am să îți ascund faptul că mă încîntă orice tip de feedback, fie el și negativ. dacă găsești de cuviință vreodată, nu ezita să mă critici. am început experimentul acesta pe agonia.ro cu gîndul să adun, la momentul potrivit, toate creațiile mele de aici într-un volum de poezie sau o carte obiect. sper să mă țin de promisiunea asta făcută mie însumi. cu ajutorul tău și al celor ca noi, nu văd de ce nu aș reuși.
îți mulțumesc.

„de duroase au fost” și poate că aș fi preferat un alt superlativ afară de acest „cel mai tare”. dar altfel, un poem sensibil, cu un adrisant masculin pe care, presupun, trebuie că îl faci foarte fericit cu vorbe meșteșugite. mulțumim, prin urmare, că ne-ai împărtășit vibrațiile astea subtile ale intimității tale.
tot înainte!

mare atenție. ai o cacofonie în cea de-a doua strofă. o fi intenționată dar nu îi găsesc justificare așa încît presupun că e o simplă scăpare. observ, de asemenea că textul are un picuț (deși cîrcotașii vor găsi, sînt convins, mai mult) balast. spre exemplu, în ultimul vers al aceleiași strofe, se citește mai frumos, mai simplu, mesajul, fără cuvîntul „boală”. altfel, e un poem plăcut închegat, mă încîntă textele lirice care cartografiază universuri lingvistice aparent drenate de estetic, cum ar fi medicina. tot înainte!