Poezie
l\'enfer
2 min lectură·
Mediu
l’enfer
într-o bună seară, din anul acela
în care personajul cu căciulă
începuse să poarte o șapcă cadrilată –
nu foarte comodă nici aceasta, dar,
orișicât, nu-l mai vedeai tot timpul
cu căciulă, nu?! – o șapcă englezească
sau scoțiană, deși nici irlandezii nu-s
străini de asemenea șepci, în sfârșit,
britanică; într-o bună seară a acelui an,
așadar, pe când personajul nostru se plimba
avându-l alături pe cel căruia cu un an sau doi
înainte îi spusese Apolodor,
fără să-l cunoască mai deloc,
bazându-se numai pe o certă asemănare
cu rasa de Labrador
(de fapt, din golful Terror) –
dar nu-i spusese așa în față,
pentru că, v-am spus, aproape că nu-l cunoaștea,
în sensul că facuseră cunoștință odată,
însă, de un timp încoace,
aproape că nu se mai salutau;
în timpul acestei plimbări, vasăzică,
o frază spusă de pinguinul acela mare
(așa de mare se făcuse în ultimul timp,
încât mama prietenului său din anii adolescenței
îi spusese că ar fi cât un urs, cum se zice, iar el râsese),
o frază, dar, declanșă în mintea personajului
nostru următoarea cugetare,
pe care o și rosti:
dacă infernul ar fi ceea ce urmează după moartea atee,
moartea cu sensul propriu de bază,
atunci infernul ar fi cu adevărat, cu adevărat,
ăăă…infernal. da-da!
003365
0