George Nasturica sau pomul nelaudat si sacul de box al melancoliei

Acum inteleg mai bine de ce sunt un fan declarat al maniacilor si fixistilor, pe care unii se grabesc sa-i gratuleze cu apelativul de \"dusi cu pluta\', \"intr-o dunga\" sau \"sariti de pe fix\". Hai sa le luam la rand.

dusi cu pluta nu spune prea multe despre respectivii inclusi in aceasta categorie decat ca respectivii sunt niste globe-troteri declarati. Sedentarii ar trebui sa se simta, ei nu pot face nici macar unui ocol in jurul propriei bataturi, daca i-ai scos in lume colapseaza la proba de orientare, cata vreme dusii cu pluta stiu ca nu isi mai vad casa poate cu zecile de ani, ultima oara arunca o privire in jur si isi zic: \"aici nu am mai fost niciodata sau poate ca eram prea mic cand am fost aici prima data. Daca ar fi sa ma intorc la originile culturale romanesti nu e exclus sa opinez ca sintagma aceasta se trage de la Plutasul de pe Bistrita, din \"Toate panzele sus\" de Radu Tudoran, personaj hilar, individualist si tot ce-i posibil autist, exclus din scenariul filmului probabil din ratiuni proletcultiste. Adica ce sa caute unul pe cont propriu intr-un comunism bazat pe speranta?

intr-o dunga ma trimite cu gandul la Turnul din Pisa. Evident ca are si ceva legaturi absonse cu verticalitatea, numai ca daca e sa studiem cazul la bani marunti, a fi oblic nu inseamna sub nici o forma \"a fi orizontal\", ci a fi mai altfel. Raportandu-ne la personajele din \"Harap Alb\", sa notam ca anomaliatii care il depaneaza pe Harap Alb in cazuri de extrema urgenta sunt doar intr-o dunga, cata vreme Spanu este totalmente vertical. Nu pot decat sa concluzionez ca a fi intr-o dunga nu inseamna decat \"a fi mai altfel\", dar cu aceeasi fundatie ca si a verticalului. Si mai e ceva, mai e torsiunea. Daca in cazul unui cataclism verticalul are toate sansele de a se prabusi, \"dungatul\" cel mult se va apleca lin si se va identifica cu orizontul.

\"saritul de pe fix\" nu este in aceasta lumina decat un non-conformist, unul care ia viata in piept, unul mai altfel. Si acesta se raporteaza unui reper stabil cum satelitul se raporteaza si el unui corp astral ordonat. Saritul de pe fix dobandeste in acest caz acel minim de personalitate de care \"ordonatul\" duce lipsa. Fixul insa se presupune cu necesitate, ramane ca cel din afara sa decida daca va ramane in centru sau va cauta sa exploreze si domeniile riverane. Saritul de pe fix este si el un cautator, un nelinistit, unul care, are totodata si constiinta reperului imuabil.

Bacovia este unul dintre acesti maniaci, Tom Waits, Nick Cave, Edgar Allan Poe, Bach, Wagner, Emil Cioran de asemenea, ei scriu pe o singura lungime de unda, ei se raporteaza la o gama unitara de sentimente, ei se definesc fara umbre, fara restrictii, conducandu-se dupa sloganul \"fidel mie insumi\". Cand citesc sau ascult pe unul dintre autorii de mai sus imi spun ca cel putin la capitolul nostalgie, angoasa si subuman am in fata toata documentatia necesara pentru a trai fericit alaturi de propria-mi nefericire colcaind in zonele mele subconstiente. Poate cineva sa afirme ca acesti autori nu ar merita titlul onorific de doctor in tristeti metafizice, care, dintr-un motiv sau altul nu li s-a acordat sau nu li se va acorda niciodata? Cred ca nu.

George Nasturica a reprezentat pentru mine o surpriza dispusa pe mai multe niveluri. Mai intai au fost cele 6 poeme, (doar 6 poeme postate pe site-ul www.poezie.ro!!!) care, daca ar fi fost ca site-ul sa impuna regula ca doar cei cu peste 6 texte sa fie publicati l-ar fi anulat din start pe autor. Trecand de numarul poemelor si explorand calitatea textelor sale si nu in ultimul rand curajul de a se lasa forfecat, George Nasturica deschide noi semne de intrebare. Este cumva aceasta o proba de foc pentru mine, sau pur si simplu o dovada de bun simt din partea autorului in cauza? Daca v-as fi spus ca avem de-a face cu unul dintre autorii prolifici ai site-ului m-ati fi crezut, iar asta deoarece calitatea poemelor sale este aproape de admiratie. George Nasturica ori se cenzureaza la sange, ori plagiaza la greu. In orice caz, chiar daca plagiaza, trebuie spus ca George Nasturica are bunul simt de a copia poeme de aceeasi factura, iar acest lucru il face sa ocupe un loc de frunte printre autorii “dusi cu pluta” de pe site, constanta acestuia clasandu-l in aceeasi categorie cu Eugen Suman. Autori reflexivi, pe cei doi ii distanteaza doar postura din care este realizata perceptia. Cata vreme Eugen Suman este visceral si intrinsec, George Nasturica pare mundan si extrinsec, ceea ce nu inseamna ca cel din urma are prea mari sanse sa scape de o frumusete de ulcer pe fond nervos. Gastrita ucide incet. Gastrita ofileste verdele. “M-ai plesnit cu o palma de vara” este un poem care se bucura de o imagistica temperata, un poem pe care multi dintre voi il vor percepe cu siguranta ca pe o combinatie intre Matei Ghigiu si Eugen Suman, cu un usor deranjant exces de realitate in ultimul vers. Regasim ingerii, ghearele, si copacii lui Matei Ghigiu, mitologie angelic-demonica a carnii nelinistite si retorica lui Eugen Suman:

“te plimbai prin carnea mea ca o stafie cu marea in brate ma rugai sa-ti povestesc despre ingeri si zei despre bolta in care visai de-o vesnicie sa-ti scalzi genele si genunchii

intr-o zi m-ai plesnit cu o palma de aer verde peste fata si mi-ai spus ca ti-au crescut frunze uriase in suflet se leganau in directia vintului ce ti se strecura printre pene

atunci te minunai fiindca nu stiai ce se intampla cu tine dar astazi frunzele nu-ti mai incap in suflet le-au crescut ghiare si-ti sparg oasele iti smulg carnea si sangele verde”

Din pacate ultima strofa pica oarecum neasteptat, fara a il fi pregatit anterior pe cititor pentru o astfel de isprava. Prezenta marmurei, intr-o metafora consumata ma trimite cu gandul la Osman Pasa si celebrii sai dinti pierduti pe campul de lupta. Cine a inventat istoricii pe lumea asta nu de pomana i-a inventat si pe dentisti. Fara existenta lor, astazi nu am fi inteles mesajul abscons al acestei istorisiri cu tenta de anecdota. Cica Osman ar fi avut o punte subreda. Asa lucrurile incep sa se lege. Adica, e logic ca freamatul incremeneste si ca verdele se inchide la culoare, insa “la fel ca inainte” si “nu mai ai timp” nasc o dihotomie scandalos de butaforica. Extrapoland putin, este ca si cum ai spune: “Iubito cu ochi de margean care tocmai ti-ai ridicat alocatia si stai in Salajan”:
“astazi nu mai esti la fel ca inainte astazi marea te poarta pe degete spre linia ce o uneste cu cerul de marmura astazi nu mai ai timp sa ramai si te duci si te duci si te duci”.

“Ia-ma de mana si uita-ma“ este un poem la fel de simplu ca si conceptie ca si cel anterior, suprinzand prin cateva metafore de zile mari: “culoarele tale sangvine”, “hemoragie de cuvinte”, “urechea bratului meu stang” dar si printr-un antagonism imperfect, de un lirism cu atat mai valoros cu cat este mai mult indus decat impus: “ia-ma - uita-ma”.

ia-ma de mana si poarta-ma prin carnea ta cruda
arata-mi orasul ce doarme inlauntrul tau
astazi sunt dispus sa alerg pe culoarele tale sangvine
ca o hemoragie de cuvinte
sa ma plimb printre ziduri de taceri albastre
si paduri de ochi impaiati

ia-ma de mana iubito si povesteste-mi ceva
la urechea bratului meu stang
maine nu vom mai avea timp
sa visam impreuna cerul cu sfere de foc si lei inaripati

ia-ma de mana iubito
ia-ma astazi de mana si uita-ma”

George Nasturica nu are nici o taina in a isi recunoaste obsesia pentru aceeasi criza de timp: “maine nu vom mai avea timp”.

“Ou est tu mon amour?” repeta ideatic aceeasi obsesie a autorului pentru timpul nemilos, din fericire insa de aceasta data internarea la sectia “socuri electrice” pare sa fi dat rezultate, George Nasturica incetand sa isi mai spuna ca nu mai are timp. Tropii sunt absenti, in timp poemul castiga enorm prin intermediul unui retorism narativ, presarat cu doar doua nesincronizari de limbaj. Sincer, nu cred ca este foarte potrivita insertia numelui companiei telefonice, respectiv connex, intr-un poem pana atunci generic si ireal si nici, decat daca a fost facuta din ratiuni de reclama strecurarea numelui lui Cartarescu, parca pentru a se justifica pentru acel “Ou est tu mon amour”, cadere cosmopolita la Nasturica, cata vreme valentele acestor plombe au la Cartarescu un rol burlesc-bulevardier.

“vorbesc cu fotografia ta de trei zile
toate-mi merg pe dos
chiar si ceasul acesta ce-mi sparge pieptul
ou est tu mon amour?
ma dor toate clipele ce trec prin carnea mea
telefonul imi repeta mereu aceleasi cuvinte de care-am inceput sa ma tem
abonatul conex nu poate fi contactat reveniti mai tarziu
e noapte
e o noapte tampita pe strada mea
si nu am nici un chef sa ies la plimbare
de trei zile nu mai recunosc oglinda
camera a devenit ingrozitor de pustie
de cand urmele tale de ceara n-au mai atins covorul persan
si palmele tale de catifea nu si-au pus amprentele pe clanta usii si ochii tai si dragostea noastra
mi-aprind o tigara sa-mi inec singuratatea
ii citesc fotografiei tale din cartarescu imi zambeste ii zambesc si-i citesc mai departe
nu mai e mult pana maine dimineata ii spun
nu mai e mult si se duce dracului si ziua aceasta’

In orice caz, starea este aceeasi, insingurarea este la fel de profunda chiar daca autorul se afla plasat in exteriorul sentimentului incandescent, mai precis intr-un exil decat intr-o calatorie de placere.

“Cuvintele mele mobile” aduce mult mai mult a Cartarescu (muzeul Antipa, trotuare cu moda anilor ‘80, insecte, doua jumatati) decat a Suman sau Ghigiu si poarta deja patentata marca Nasturica fiind repetate aceleasi leit-motive de pana acum: sapaturile carnale, oglinda. Adio “criza de timp” iar ca bonusuri pentru rabdarea criticului notez usoare repere cinice, care personalizeaza dar in acelasi timp si universalizeaza acest poem:
“de curand au deschis in mine cinematografe
baruri, parcuri si w.c.-uri publice”
Mai trebuie notat si un refren scurt, care, fara intentia de a transforma poemul intr-o confesiune circulara ii confera totusi atat unitate cat si melodicitate:
“cuvintele mele mobile si-au luat automobile”:
“cuvintele mele mobile si-au luat automobile
si-mi aglomereaza venele, arterele principale, caile respiratorii, ochii
de curand au deschis in mine cinematografe
baruri, parcuri si w.c.-uri publice
sunt o lume muzeu
si am vizitatori o multime
atat cuvinte interne cat si cuvinte niciodata auzite de mine
e un haos total in piele mea universala
pe trotuarele de beton sapate in fiinta-mi carnala
se poarte moda anilor \'80
gagicile umbla in pielea goala
in jumatatea mea dreapta e iarna
in cealalta jumatate e vara
cateva cuvinte sofisticate incearca sa dovedeasca
existenta liniei ecuatoriale ce ma desparte in doua
unele zic ca aceasta linie nu e decat o oglinda
ca trupul meu exista doar pe jumatate
dar toate aceste presupuneri sunt neadevarate
eu stiu ca sunt un intreg
iar ele sunt insectele ce locuiesc in mine si din care sunt compus
in zile fericite ma numesc planeta
ceea ce e dincolo de limitele mele fiind univers

cuvintele mele mobile si-au luat automobile
pe zi ce trece devin tot mai inteligente
iar eu imbratisat cu frica sunt trist si mi-e teama
ca nu cumva intamplator sa descopere
existenta altor planete in univers
la fel de intamplator cum m-au descoperit pe mine din mers”

“Sunt o fiara verde” duce mai departe maniera scriiturii din “Cuvintele mele mobiele”, introducand de aceasta data un nou element obsesiv: “Verdele”. Celui care nu este de acord cu mine ca insertiile de la unul dintre poemele anterioare minasera cursivitatea si unitatea poemului ii recomand sa fie atent la maniera transanta cu care Nasturica isi incepe poemul acesta, punandu-si cititorul in garda cu ce are de spus:
“stau pe mihalache printre blocurile astea jegoase”
Din acest moment, orice nume propriu utilizat s-ar fi incadrat armonios in peisaj, iar faptul ca George Nasturica nu mai apeleaza la astfel de repere concrete nu ii trage cu nimic in jos reusita poemului, care mie, personal mi se pare cel mai reusit din punct de vedere liric, desi linia “urbana” este cu licenta Cartarescu: dulceaga, nostalgica, intimista.

“stau pe mihalache printre blocurile astea jegoase
de-atata lumina solara
e martie si verdele-si intra in drepturi
muguri de iubire au inceput sa-mi creasca pe tot corpul e martie si verdele-i la el acasa


primavara ma pandeste pe la colturi
cand vin incarcat de la cumparaturi
are ochi de fiara
si poarta haine bleu de diferite masuri
asa mi-o imaginez eu de obicei
fiecare si-o imagineaza cum vrea
fiindca femeia asta nu e o fiinta concreta
si e dulce ca o acadea


primavara ma musca de ochi
ca un sarpe cu coltii de gelatina
ma insfaca cu venele ei lungi
si ma transplanteaza sub pielea ei carpatina
o cuprind cu pofta
si ma cos pe dinlauntrul ei
sa ma poarte-un anotimp albastru
pe alei


stau pe mihalache printre blocurile astea jegoase
de-atata lumina solara
e martie si sunt o fiara cu sangele verde
muguri de iubire au inceput sa-mi creasca pe tot corpul e martie si-s verde si parca-as fi la mine-acasa”
Nu ai insa cum sa nu sesizezi ca deja George Nasturica si-a facut timp si ca poezia sa prinde consistenta.

“Mi te-ai smuls ca o rasuflare” este un poem de stare, unitar, zgarcit in inventii insa deosebit de armonios. Nimic insa original, asta evident. Acelasi verde, acelasi exotism, de aceasta data, piramidele si aceeasi stare de melancolie, de sfarsit intimist de lume:
“Mi te-ai smuls ca o rasuflare din coaste
ochiul tau rosu mi l-ai lasat amintire
arbori de dor imi sparg pieptul intruna
iubire

Parca adevarata parca inventata de mine
povestea noastra se despica in doua
e o toamna devreme in sufletul meu iubito
si ploua

Se surpa cerul peste umerii mei tristi
parfumul tau verde ma iubeste pe-ascuns
inaltam piramide candva impreuna dar
te-ai dus”

Din prezentarea acestor texte, s-ar zice caGeorge Nasturica a evoluat poetic, acum insa va voi divulga secretul: aceste texte au fost prezentate in ordinea inversa a publicarii. Cum nu stim in ce ordine au fost si scrise de autor, semnul de intrebare va mai starui multa vreme: urmatorul poem al lui George Nasturica va fi armonios si va reflecta stapanirea acestuia de sine sau “ne va mai delecta” cu micile sale anacronisme? Sincer sa fiu, daca ar fi sa ma ghidez dupa simbolistica sa, as opina ca acestea au fost postate in ordinea conceperii. De exemplu doua poeme in care predomina simbolul verdelui se succed, dupa care mai intalnim acelasi element intr-unul din ultimele poeme, iar cele doua texte cu obsesia timpului se urmeaza si ele firesc, si se numara printre ultimele scrieri de aici. In acest caz sa spunem ca George Nasturica stie ce are de spus, este ireversibil dus cu pluta pe apele melancoliei iar acest lucru nu este un argument de conjunctura. Mai mult, mai simte o anumita forma poetica, mult mai putin lirica, tinzand spre o posibila metafizica lirica, nu are insa clar stabilit instrumentarul de lucru, de aici caderile si orbecaielile discursive.

Sa spunem in final ca George Nasturica este un poet usor de studiat, pentru cei care incearca sa urmareasca o lectie de stereotipie a scrierii poetice, multumirile trebuind adresate misterioaselor texte putine la numar din paginile site-ului www.poezie.ro. Impresia pe care ti-o lasa George Nasturica este aceea de imagine rasfranta in oglinda mundanului a lui Eugen Suman, stapanirea de sine facandu-l un artist de bun simt, foarte aproape de perfectiunea amatorului si cu mari sanse de reusita in profesionismul poetic, succesul sau fiind o functie de altruism. Cand George Nasturica va hotari ca este gata sa spuna mai multe despre angoasele sale, si sa le fie si consecvent, ne vom bucura de un autor mare pe www.agonia.ro.





Plus:
- stare de melancolie perpetua;
- leit-motive care confera textelor cu pricina legitimitate si adancime personal-metafizica;
- imaginatie lirico-metaforica, placerea improvizatiei cu tropi simpli.


Minus
- anacronisme lexicale si retorice;
- o anumita superficialitate sau comoditate in comunicarea cu cititorul
- axiomele mult prea simpliste, obsesiile minore risca sa degradeze tema “instrainatului” in propria sa carne.