Redundanța de a fi, tehnici de machiaj, vestimentație sau comportament pentru a evita repetițiile

Să vă spun o poveste! Bine, o poveste este și anecdota cu „copii, vreți să vă spun o poveste?” dar, cum nu e vreme de povești, mai puneți-vă pofta-n cui! Acum destui ani, pe când făceam tot felul de activități de promovare a României în străinătate, am avut o întâmplare care mi-a deschis ochii în ceea ce privește redundanța, motiv pentru care am ajuns de atunci să fiu foarte atent la tot ce înseamnă repetiție. Cu alte cuvinte, o singur felie de pâine la masă. Se făcea că planul proiectelor era întocmit cu un an cel puțin în urma și venise rândul ecranizării, montării și punerii în practică a spectacolului pentru copii cu o piesă despre vulpi. Vorbesc cu toți cei ancorați în proiect, si când să intru pe ultima sută de metri sunt oprit de directoarea mea de atunci, fiind acuzat că nu sunt deloc ancorat în actualitatea culturală a respectivei localități, unde, cu numai câteva luni înainte copiilor li se oferise un alt spectacol de teatrul de această dată „Ursul păcălit de vulpe”. Evident că nu m-am prins, deși era la mintea cocoșului să problema aici era Vulpea. Ulterior mi s-a spus clar că după un spectacol cu vulpi, nu poți, măi băiatule, să mai vii cu unul, tot cu vulpi. E contra naturii, nu numai că se creează o enervantă redundanță, dar efectiv așa ceva ar putea la o adică sta chiar la baza unui conflict diplomatic.

Prea scurtă este viața pentru a ne repeta, pentru a șterge, prin redundanță repere. Ca să fiu mai ușor înțeles, vara, ar trebui să ieși o singură dată la înghețată, ca iarna, de exemplu, pentru ca această evadare să rămână întipărită în memorie. Dacă ieșim la înghețată de trei ori pe zi, ineditul acestei întâmplări se șterge, fiind înghițită de obișnuință. Sau uite, ca să rămân în sfera teatrală, pe lângă un repertoriu academic-cufurit din proiectul de management al oricărui director aspirant, eu cred că poate oricând să își găsească locul un spectacol Disney. Nu-i așa că doar întâmplarea vă mai reține să nu săriți pe mine pentru așa o impietate debitată? Dar un singur spectacol Disney per stagiune, pentru că ar fi prea mult ca pe lângă Mulan să mai vină și spectacolul după „Dan, căpitan de plai”, chiar dacă da, curicula liceală la literatura română ar trebui într-un fel sau altul susținută. Și oricum v-ați înfuriat degeaba, pentru că inițial nici nu mă gândeam la desene animate, ci la aportul micului Walt (marele Walt nu poate fi, pentru mine, decât bătrânul Whitman) la ampla epurare a Hollywoodului de agitatori comuniști, din anii 40, agentul special al lui Hoover, și la spectacole în care s-ar fi putut vorbi despre cele 570 de pagini din dosarul său declasificat în 1993 de FBI, sau despre cum FBI-ul a fost servit de Disney prin Disneyland, pentru diversele sale activități.

Uite, mai deunăzi, sâcâit de platitudinea din jur mi-a trecut prin cap că publicul ar avea nevoie de un nou gen de teatru. Teatrul 6D de luare prin surprindere. Ca să fiu mai ușor înțeles, totul mi se trage din copilărie, când am dezvoltat reacții adverse la spectacolele de circ, mai concret, la clovni. Atât de oripilat eram de caracterul invaziv al acestui dobitoc pictat în fel și chip cu nas inerent prins în ușă, încât eram convins că fără ca nimic să fi fost în prealabil regizat, ipochimenul intră printre scaune și alege pe cineva la întâmplare, pe care îl aduce în arenă pentru a-l umili în fața publicului. Sunt luat cu forța, așezat pe un scaun, mi se pune șervet alb în jurul gâtului și dau cu ochii de frizer. Un elefănțel împiedicat care ține în trompă ditamai briceagul, în timp ce clovnul înfricoșător, împreună cu un alt tovarăș mă clăbucesc cu ceva nenatural de spumos. Așa că pentru teatrul 6D e suficient să vii la spectacol, în rest, tot ce ți se întâmplă nu mai ține de tine. De sus se declanșează dușul de incendiu, după care vei fi nins de un sac de făină, sau se rupe scaunul cu tine, în râsetele naturale ale celor din jur, sau pute a ceva foarte rău, vrei să pleci dar nu reușești să treci de toți cei așezați, sau, deși îți aduceai bine aminte că închiseseși sonorul mobilului, ești totuși sunat de cineva, anonim, om de bine, în orice caz, pentru a ți se comunica, deja pe sistemul de sonorizare al sălii că în lipsa ta soția tocmai se culcă cu cel mai bun prieten. Acestea ar putea fi scenarii de teatru 6D. Doar că nu merge. După una sau două astfel de „ghinioane”, redundanța invită la distanțe, nu mai vine nimeni chiar dacă spectacolul este unul regizat de Andrei Șerban și biletele se dau gratuit.

Redundanța este, la o gândire rece, o amenințare mai mare decât o fractură de col femural. Redundanța supără, deranjează, sperie, agresează. Așadar pe clădirea Teatrului Național din București, în loc să se scrie TEATRUL NAȚIONAL, s-a preferat să fie scris, cu litere de asemenea mari: SALA ION CARAMITRU. Pentru cine nu înțelege de ce, și mai ales pentru un străin căruia TNB de câteva ori ștanțat mic pe câteva ferestre nu îi spune nimic.

Părinții pleacă de acasă și, în ideea că în lipsa lor copiii ar trebui să stea cuminți le pun un disc și ies. La întoarcere, copiii pe aceeași canapea pe care îi lăsaseră. La pick-up se auzea, în buclă: „copii, vreți să vă spun o poveste? copii, vreți să vă spun o poveste? copii, vreți să vă spun o poveste? copii, vreți să vă spun o poveste? copii, vreți să vă spun o poveste? copii, vreți să vă spun o poveste? copii, vreți să vă spun o poveste? copii, vreți să vă spun o poveste? copii, vreți să vă spun o poveste? copii, vreți să vă spun o poveste?