Poezie
Zenit
poezie
3 min lectură·
Mediu
Era o seară încețoșată,
Aburii denși se ridicau,
Privirile îmi căutau încă o dată
O scăpare și fericirea o visau.
Iubita mea zăcea pe o saltea din paie,
Iară din piept încet viața-și scurgea,
Cu ochii-i împietriți de-al morții tern veștmânt
Și forța vitală a acestui trist pământ
Părea s-o lase ca să plece oriunde își dorea!
Lacrimi amare ochii-i goleau,
Mâini contractânde aprig apucau
Cearceaful pătat de sânge în durere,
Picioarele-i frumoase schimonosite
În chinuri chiar nedemne îi erau zdrelite,
Iar eu, parcă hipnotic, tot cătam
Să-i curm durerea pe care i-o trăiam
Și ca-ntr-o incantație wotaniană
Mi-auzeam numele rostit de juna mamă!
Sângele-i curgea de sub rochia-i neagră
Și risipindu-se aiurea în valuri tot mai dense
Ea mi se petrecea-n neant în chinurile-i intense,
Iară medicul nu mai venea
Atunci când moartea nouă ne-o răpea.
Îi strânsei mâinile vrând să o calmez,
Ea se zbătu mai tare, credeam iar că visez
Cel mai întunecat coșmar al vieții unui amorez,
Plângea-n convulsii iubita-mi crud atinsă
De-a morții rele furie necuprinsă,
Iar corpu-i fierbinte îl simțeam,
Durerea-i adâncă în mine eu doream
Ca să i-o iau s-o scap de supliciul cel \"ceresc\"
Al Dumnezeului atâta de grotesc!
Iubita-mi încordată pentru viața ei lupta,
Dar lupta pierdută din start i se vădea,
Iar buzele-i uscate un sunet mut mecanic repetau,
Erau cuvintele unei rugi păgâne și poate că-i serveau
Să-și nege moartea pe care altminteri doar iubirea o anihilează,
Flacăra neagră care o viață întreagă ne urmează!
Nu-i drept, eu te iubesc mai mult decât el,
Tu știi aceasta, de-ar afla-o în vreun fel!
Iar pulsul îi scădea și respirația-i descreștea,
Cu mâna-i îmi căuta mâna speriată,
Eu i-o apucasem deîndată
Și o strânsei la piept- iubita mea dorea
Viața s-o aibă, copilul i-o cerea,
Însă era zadarnic căci moartea silențios se insinua
Acolo unde ardea o vălvătaie- pasiunea mea,
Asemeni unei lumânări stinsă de vânt,
Deși aprinsă de curând,
Eu inutil tot încercai s-o țin cu mine
Când sângele încetat-a a-i mai curge-n vine
Și un decor static și inert
Lăsă locul vieții, oare cum să-l iert
Pe doctorul, cel care cioclu devenise
Și-n pragul serii, sublim, apariția și-o făcuse,
Gândindu-mă cum să-l privez de dezonoare mai facil
Văzui pe cerul asfințitului o stea aflată în cădere
Și atunci știui că viața-i valorase o avere
Și-ar fi fost de-a dreptul pueril
Să-i întinez moartea cu cea a doctorului ce-o cere
Pe a lui,
Acum când iubita-mi este într-a Infernului
putere!
003296
0