Plecat departe

In nopti cu luna plina, ferite de nori grei, imi place a pleca de-acasa in zarea neagra. Sunt ca de fiecare data singur si sincer- caci am mainile reci ce-mi tremura usor pe-o panza de paianjen. Mustele bazaie murdar sub stele aprinse, ca o adunatura de licurici de pretutindeni. Lacrimile-mi curg pe obraz, curg nestapanit simtind la randul lor singuratatea cruda in care ma avant mereu. Aripile albe ce straluceau ca o dantela pe-o rochie de lux au disparut demult, si-acum am doua maini putin paroase ce tin un pix spart intr-o parte. In adierea vantului tresar adesea si plec capul ori de cate ori cade o stea. Se face liniste... si doar fosnaitul frunzelor ma face sa n-adorm... Nemiscat si calm astept sa mai scriu un rand cu pixul ala spart ce l-am gasit in iarba. Nici mana nu m-asculta, ci doar urechea mai e-atenta la pasii repezi ce s-aud in departare. Se lasa ceata peste luna si vreau sa caut acum ceva ce mi-a ramas- fericirea- sorbita candva intr-un pahar cu apa. Mi-e frig si tremur si... dau sa plec spre pod... podul ala mare pe care l-am vazut odata in carti colorate. Cu pasi greoi tarai doi bocanci ce i-am primit candva de la bunicul meu. Si calc fara sa vreau pe flori si sunt mai trist poate... mai trist ca ieri. Natura si ea m-a parasit acum si-ncerc s-ating o pata alba care-mi sta in drum- ma zgarie si miorlaie si toarce langa mine... Ranile de sange pline le sorb si-ncerc s-o mai ating o data... un suflet singur, speriat de tot ce se petrece-n jur. Ma regasesc prin el, zambesc si-o mangai; ochii-i sclipesc in fata mea si-o port usor pe brate, pe drumul meu cu podul mare si luminile pierdute prin ceata deasa... Aprind un chibrit umed si privesc uimit prin aburul dens: Si luna moarta imi facea cu mana caci trenul nu mai vine...