Nori pe-un cer albastru, pur, se ivesc, învăluind totul în mister, oferind o teamă de necunoscut, teama clipei ce va urma, ce se va transforma din viitor în prezent și apoi în trecut.
Astfel este și
Beatitudine
prezentă în mine,
în clipele în care
stelele
ce
vrăjesc divinitatea,
care
te-a creat
pentru
a se-mbăta
privindu-te,
cu o normalitate
anormală,
mă introduc
într-un abis
Iubind lumina neagră
de umbre mă lovesc,
d-eclipse fotonice albe,
ce dispariția-și doresc.
Izbindu-mă de-o umbră
cad în necunoscut;
într-o tăcere sumbră,
ce n-are început.
Ivindu-se, în
Viață – o lumina neagră;
Moarte – un întuneric alb...
două stări de agregare
ale speciei umane...
A trăi,
a respira,
a privi,
a auzi,
a vedea,
a simți,
pedepse prometeice,
datorate
Privind pe fereastră,
privesc în mine însumi;
ce văd?
un abis,
distins,
prin faptul
că
un întuneric stins,
plutonian,
se contopește
cu
antipodu-și aprins,
apollonian...
Desfid
electri
Călătorind în noapte,
o umbră vei vedea,
umbra fantomei pe-ale cărei șoapte,
o muză ședea.
Oprindu-te o clipă,
mirat vei fi cum, în șoaptă, țipă,
în întunericul în care umbli,
ai muzei
Gandindu-ma la un trecut,
la un trecut in care simteam si eu ceva,
un strop de iubire, un dor acut
de a impartasi un sentiment divin;
imagini ale unui ego indragostit
ma chinuiesc,
nu imi dau
BA