de cel puțin 2011 ani soarele
continuă să ardă,
trei decenii și ceva de când
aștept legea 10 a domeniului public
să îmi înapoieze
parcurile.
cel mai mult mă frustrează înstrăinarea
lor,
multă vreme am crezut că trupul tău e o
pagodă.
neaveniții alunecă nopțile pe olane
și cu oasele zdrobite,
îți cer în zori, urlând, mila.
și tu le-o oferi.
în realitate trupul tău nu e decât
primăvara își dezlegase
panselele care urlau la lună-n pastel
cu geamuri larg deschise eu îți
ascultam pulsul la mână iar tu ascultai numai
de brel
pervers împăiat mirosind a bomboane
rătăcit
ăla ești tu
ăsta sunt eu
dar nu ne pupăm
enciclopediile miros a gudron
iar noi ne pasăm handicapul de la unul
la altul
ca ardeiul iute
la ciorba de burtă
până rămânem cu poleiala între
într-un univers mai paralel
ca niciodată
tu veneai ieri nesecondată și
îmi mărturiseai părăsirea
nu te mira că mă vezi
cu flori în pragul ultimei tale
amintiri
de libertate
când vei
acum ai doi cu pana în cerneală
neagră zi-le multipli de geană ca să nu mă supăr
tare păpușe numai noi doi și cu celălalt
am rămas vii restul cenușe
la coadă la buzi la trei
civilizați nu zic
BG