Irefutabil

Iar m-ați întristat, hunilor! Oameni fără suflet! Cu imbecilitatea voastră înrădăcinată profund Răniți sensibilitatea mea și, uite, cuget, Eu ies în față, nu mă ascund. Sunteți mici, atât de mici încât tot ce se vede În spatele foalelor voastre de fum E disperarea că sufletul ce se tot pierde Nu-și mai regăsește al vieții drum. Mă instigați să vă insult, să v-o spun drept, Până la urmă varza servește pe Om; Și n-ar fi tocmai, sau poate, deloc înțelept Să vă trezesc cumva din somn. Dormiți, așadar, și să nu vă treacă prin cap Să nazuiți spre idealuri ceva mai alpine. N-aveți cu siguranță niciun handicap, Doar rău de înălțime.