elogiu doamnei 1

pe vremea cand parul mi se zbatea in muguri nedeprinsi cu dospirea

ma plimbai in carucioare cu flori

crescute intotdeauna pe crengute

cochete in vioiciunea siluetelor lor.

exista pe atunci ziua rozelor ziua narcisei si a caisilor

ziua florilor de maces si a macrisului.

cutia cu diamante vii se deschidea, mereu indestulatoare, mereu senina

pana cand, fara sa stii,

luna si-a mutat locul ei de rasarit,

iar soarele si unghiile au hotarat sa se imprastie peste tot.

carucioarele au capatat forme de dric,

impodobit fireste cu toate firele de viata din petala caisilor.

cazanul cu apa a incropit tiparul supraiubirii de sine,

inaltand hule de zbatere in ocean

doi oameni total straini se ocoleau stingher la doi micromilimetri distanta

iar cerul era acelasi mereu peste tot si peste toate

mai ales seara

cand luna rasarea in alta parte, cu un ochi cas

si frunzele celor doi erau strivite de pietre.

tu ma priveai, cu un zambet cald si superior,

cum foloseam tacerea pietrelor aruncate deja

sa taie, neintrebator, plamadeala de joc.

venea apoi ziua castanului si a dovleacului copt

veneau, cristaline, balantele gandurilor tainuite

caci tu imi erai dusmana,

nu mi-ai patruns gaselnitele firii deci

mireasa de flori si de sucuri autumnale

nu-mi mai darui nimicuri, nici ploi cu petale

eu nu stiu decat sa le coc prematur in cuptoare neterminate

pentru ca tu, mereu tu pretioasa

te plangi de nevenirea fireasca a timpului meu

imi simti fragezimea intarziata pe ceafa cu mugurii de acum tari, de acum straini de atingerea ta.