să nu plângi, Alioșa

să nu plângi, Alioșa, că mi se face dimineață acum lumina-mi explodează-n retină și uit noaptea, neliniștile, zbaterile mângâi visul cu tine așa cum mângâie mama copilul pierdut cât mă ardea clătinarea noastă bolnavă cât mă uimește tăcerea de-acum e de râs, Alioșa că ori așa, ori așa, tot mă doare s-a dus clipa aceea nu mă mai scald în apele albastre în care aruncai năvodul mereu prindeai pești exotici și alge sărate pe mine nu, niciodată, fiindcă... îți stăteam lângă umăr chiar dacă nu mă simțeai aș fi putut oricând să-ți pun mâna la piept să te văd cum tresari știi, uneori vroiam să te las să mă-nveți să înțeleg cum și de ce se leagănă amețitoare apele între cer și pământ încrâncenat pescar de oameni ești tu umbre cu glasuri și mâini asemeni ție umblă pe mare se lungesc în adâncuri, înfrigurate, însetate ți-aș fi spus că apa aceea nu satură niciodată zadarnic bei zilnic din ea ți-as fi spus... dar nu auzeai adevăruri așa am stat eu un timp cu ochii în zare... dar eu știam că acolo, departe, este Orașul el trăiește și moare în fiecare secundă acum învie într-o mansardă în care ieri se întindea singurătatea ca igrasia, tu nu vezi cum plutește zâmbetul care privește prin ferestra deschisă cum răvășește vântul încremenita tăcere și părul lung al femeii răscolit de apele somnului de aici voi privi noaptea luminile voi asculta cum inundă muzica asfaltul risipită cu efervescența febrelor roșii printre scârșnetul bolizilor în viteză de aici mă voi oglindi în vitrine stiu deja că neoanele au clipiri intermitente și reci veiozele așteaptă să le duci cu tandrețe acasă așa cum tu, Alioșa... acasă, unde acum dimineața umblă în vârful picioarelor...