Deșertul unei ființe

Mă cutremur în întuneric și mă-nspăimânt de umbra nopții ce urmează; așezământ opac, claustră închisoare a singurătății. Mă pierd în gânduri anonime, dar pline de rezonanțe infinite. Finitul însingurării mă doboară, lăsând în mine nopți ce mă omoară. Doar clipa simplă a scânteierii, a strălucirii minții adastă la izvorul împlinirii. Mă pierd și noaptea se lasă tot mai des peste cuvinte, peste suflete, peste morminte. E vană încercarea de a fi printre ființe. E locul dureros al unor triste oseminte.