Poezie
Pictorul
1 min lectură·
Mediu
Plange artistul de amara-i neputinta,
plange de inutila varsata vointa,
caci panza ce-i sta colorata in fata
nu are nici glas, nu are nici viata.
El vrea sa astearna curand pe hartie
tot sufletul cu-a lui semintie,
puternice umbre de simturi umane,
intense culori trairii profane
si urme adanci gandirilor fine
si slabe lumini fericirii virgine,
sa poata vedea implinitul pe panza,
placerea nebuna dormindu-i pe buza.
Cu mana tremuranda vopseste cuprins
de intunecatul sfarsit in abis,
cu fata balaie precum copilului prins
fugind din lume in junul sau vis;
cu fruntea-ncretita de ganduri amare,
ascunsa posibil in sumbra cainta,
umbrind nesatula gene usoare
si ochi inecati in vointa.
Artistul rusinat de nerealizare
vrea sa cuprinda absolutu-n culoare
si sufletul lui strecurat intre umbre,
idei savarsite-n contururi mai mandre,
ca mana-i libera sa poata picta,
pe daruire sa poata conta,
si-adancul cuprins in inima sa
o raza plapanda sa poata gusta.
De-ar putea sa coloreze-un ideal
si-apoi sa treaca-n nefinta!...
de neiplinit e visul sau regal
si plange artistul de cruda-i neputinta.
001925
0