Mediu
Când porțile de jad ale eternității
Se deschd cu vuiet de futună,
O scânteie se strecoară printre ele
Și crește intr-o fâșie de lumină.
Deși vine din neant
În urmă-i sunt valuri de cenușă
Căci murise, iar sicriul ei
Rămase lângă a Timpului ușă.
Mai strălucitoare decât soarele
Își întinde aripile de lumină
Și țâșnește din nou spre infinit
Căci nimic în loc nu poate să o țină.
Presărând stele din coada-i pe Pământ
Își ia zborul spre alte visătoare minți,
Lăsând în urmă o pană rubinie
Păstrată in ai Eladei sfinți munți.
002217
0