om pe drumul de fier

nud colorat întins pe-un lotus sub o mare de nori, mă-ntind spre nemarginirea cuvântului ontologic, sunt doar o urmă de culoare pe-un zid gri și arțăgos. la drept vorbind, mă cheamă marea și eu uit să-i mai răspund. mă-mpiedic de blocuri și turnuri grele orbesc privind soarele prin ferestre pun urechea pe asfalt și n-aud decât metroul vibrând în pântecele plin de fiare al orașului aici, era mai demult, poiana soarelui în flori, noaptea, se oglindea luna și tălpile se scăldau în picături de rouă te zgâriai în crengi de copaci sălbatici și te-mpiedicai în tăcerea sfântă a pietrelor în parc auzi tramvaiul zgâriind drumul de metal în casă te-nspăimânți de sunetul orașului iar noaptea, fiare de oameni cuceresc strada râsul copiilor sună metalic cântecul gaiei se aude mai încet mai melancolic pășești pe trotuar orbit de faruri, felinare și reclame tehnologie inspirată din natură fals, cu adevărat fals, omul s-a îndepărtat de el de nucleul universului. aici, nu mai ești TU, oricât ai spera între pereți rămâi doar o mașinărie gol și pierdut în informație te-ai deconectat de existență circuit peste circuit, trăiești din făuriri inteligente de cuvinte și te minți că ești