sunt un infinit verde

Sunt zile când mă simt ca un infinit câmp cu iarbă până mai sus de genunchi, moale și încă spălată în roua dimineții. Un câmp verde, frenetic întinzându-se mai departe de linia orizontului într-o îmbrățișare seculară cu două crânguri sonore. Sunt plin de soare la amiază, căci fiecare fir de iarbă e scăldat în raze fierbinți de lumină, și cântec de greieri leneși și uscați de căldură sparge din când în când tăcerea de sfinte a pietrelor. La asfințit sunt două perechi de pași, două tempouri care mă străbat de-a latul într-un ritm comun, vibrant al visului de îndrăgostit. Si soarele dispare și veșnică se-ntinde luna pe câmpia neagră împânzită de stele, iar infinitul verde e invadat de licurici. Mici ființe magice vin să danseze pe firul ierbii încă calde, pe piatra mută încă fierbinte, pe urmele pașilor îndrăgostiților din iarba încă culcată.