Poezie
orgoliu...
1 min lectură·
Mediu
Linishte…sa sufle vantul…
Șșșt…sa-mi aduc aminte suferinta…
Caderea…rupta de o stanca…
Grafit moale din vis infinit,
Ce se sfarmă, se sfarmă mereu.
Ah, si-s iara pe marginea stancii …
Privesc in josul departarii…
Ce nergu adânc in prapastie
Mi-e frica, si tremur…
Ce lașitate umana…
Ce haos infinit intr-o cadere…
Cu tinta aia vaga din aberant.
Parca-am mai fost acolo…
In necunoscutul acela invizibil,
Sau doar picajul imi e cunoscut?
M-agat de buruieni…
Urlu deznadajduit fara sunete,
Zgarii peretii de prin juru-mi,
Cu disperarea sora linistita…
Si ingeri adormiti pe umeri…
Si totusi cad in nesfarsit…
Acelasi vesnic peisaj in jos
Oare ce stanca ma va mai opri,
Sa imi recapat suflul framantat?
Alt grafit insuficient si alunecos?
Poate ca imi vor creste aripi
Fragile si transparente accesorii
Ale unui inger mort si uitat
Donate mie din mila…
Iar eu le voi rupe din orgoliu amar…
002994
0