Aurelia Platon

Ai surprins in cateva randuri esenta partii ascunse a existentei noastre , a ceea ce ascundem fiecare dintre noi dupa infinite activitati zilnice. Suntem singuri,complet singuri. Avem parintii, dar sunt incapabili sa ajunga la sufletul nostru pentru ca pentru ei suntem doar copii,nu persoane - de aceea sfaturile pe care ni le dau sunt cumva nefolositoare ( acest \"cred ca\" de doua ori accentueaza perfect spiritul nostru independent ), avem femeile sau barbatii,dupa caz- accesorii \"de marca \" sau nu care \"ne \"imbraca pielea\", avem prietenii care ne cunosc sau nu numele si avem copii - pentru care suntem la randul nostru in viata lor neinvitati si carora le dam sfaturi neinteresante pentru ei...Suntem fiecare in parte singuri cu eu-l nostru. Poemul tau este o constatare sublima a normalitatii in care fiecare dintre noi suntem un \"spectacol jalnic\" si fiecare joaca o mica piesa de teatru pentru a nu realiza cumva ce inutili suntem. Da Adrian, ai perfecta dreptate. Intr-un fel suntem toti morti si fiecare dintre noi ar putea scrie o biografie a mortii. Nu numai ca ai curajul de a asterne pe hartie acest aspect dureros al existentei noastre, dar mai ai si curajul de a rade. Magnific.
In varianta care am primit-o eu,era : \"si am destinul unui port aproape de gara\". Asa este mult mai intensiva pribegia sufletului si spiritului nostru. E un poem de tinut strans in minte si in suflet pentru a nu uita ce suntem si sa nu ne amagim atat de usor. Si... mai presus de toate, de a invata sa radem.