Aura Horhocea

Fă-mă să-mi fie dor de ceva, să-mi amintesc cuvântul acela nespus In plină zi o mână din umbra ta să-mi arate luna iar alta undă să-mi dea binețe Lumina să ajungă la tine prin urechile

pe când deschideam câte un ochi somnoros aflam că e bună această dimineață din a doua jumătate de secol în curs mă ridic într-un cot și dau binețe imaginației însorite de culoarea

Bună! Eu sunt amintirea renegată Vin mai ales nechemată cum știi nu sunt prea răsfățată Cu atât mai mult mă plâng cu cât mă respingi de parc-aș fi blestemată Sunt foarte revoltată,

........................... Visul visurilor redevine sensibil suspicios și grăbit Revede scenariul diviziunii și despărțirilor în lanț al zilei, în altă zi și un vis al visului, în

Pe atunci eram chiar simfonia a 9-a era preferata duminica dimineața mai ales El era violoncelul, harfa, totul … întreaga orchestră, cred - in-cantatio cu fiecare acord la unison- cel

Metafora somnului mântuiește cotidian coconul din noi pe când naștem în fiecare dimineață câte o perlă și o botezăm \'Zi\' De ea căutătorii de mâine abia își vor aminti… iar ușa

îmi amintesc mai intâi privirea ta, dar nu, era doar pleoapa surprinsă clipind de dor în timp ce îți sărutam cealaltă pleoapă… bucuria privirii dintre clipe nu prevedea nimic; eram eu

DE ACEEA Viețile se nasc și cresc să pridideasca morțile - repetabile vieți, acoperindu-se una pe alta ca frunzele de varză: a doua acoperă pe prima, a treia pe a doua etcaetera… Repetăm