Poezie
Domul
1 min lectură·
Mediu
Când cetina obosită a unui brad măreț se pleacă
Iar porțile măiestre ale pădurii reci se-nchid
Și nori cotropitori, cu zale zuruind se regăsesc
Recompunând tabloul ce-n mine dăinuie de veci
Atunci, plimbându-mă nebun prin acest domeniu
Ce plin de grea furie-și desface a lui veșmânt
Chemat parcă în desișuri, în inimă-i s-ajung
Cutreier domul gol în cautarea-mi
Lângă un lac amar, ascuns între amintiri
Șezând ușor pe iarba verde, se vede-o arătare
Și-n fața-i sta lucioasă o mândră oglindă spartă
Din cioburile roase i se prelinge fața
Cu ochii mari și galbeni de viață ațâțați
Iar mâinile uscate adună rămășițe
Tremurând în valuri, cu ochii mă văzuse
Și așa eu însumi mă priveam pe mine
002362
0