Temperamente

M-am trezit acoperit de ceața desăvârșită a prostiei, a nimicniciei propriei identități și-am țipat chemând Pronia. Da, nemiloasa și dreapta divinitate, cred că era ocupată, nu mă auzea, dar e absurd să mă caut în ceva ce nu există așa că scormonirea adevărului am amânat-o pentru a doua zi. Și ce zi! Dumnezeule, cea mai frumoasă zi, cu soarele zâmbindu-mi precum virgina care trecea strada dimineața sub fereastra mea. Nemurire? Adevăr? Pe cine mai interesa? Am atins Nirvana până în ziua in care frumoasa mi-a spus: Știi, cred ca nu ne potrivim. Așa? Nu ne potrivim? Zgâriam pereții de suferință, mi-am crestat brațele și i le-am arătat și i-am dat în cap cu iubirea mea, i-am stricat orice șansă de a găsi pe altcineva, și Doamne ce bine mă simțeam. Nu, nu putea fi rezonabilă, într-o săptămână găsise pe altcineva dar nu m-am lăsat, m-am dus la tip și i-am spus: Băiatule până aici ți-a fost! Și ce, credeți că i-a păsat? Mi-a zis: Ce jachetă drăguță ai, știi viața e prea frumoasă ca să ne certăm, o iubesc, e a mea. Firai! O iubești? N-ai voie, auzi? N-ai voie! Dacă îmi dai jacheta….promit să nu vă mai deranjez. Și i-am dat-o, mai conta? Așa că iubita mea s-a întors, invăluită în nepătrunsa și insipida ei tăcere, dar n-o mai vroiam, mă plictisea, ce, așa crede ea? că prostul stă și face tot? I-am zis frumos la revedere și-am închis satisfăcut ușa în urma ei. Singurătate desăvârșita te iubesc, todeauna te-am iubit și m-am hotărât să rămân o veșnicie cu tine, numai ca tâmpitul acesta, distrugătorul de idealuri mi-a dejucat planul chiar după ce înghițisem tubul de distonocalm, nu putea să mă lase leșinat în baie? Mă simțeam tare bine acolo. Ipocritul! M-a salvat atunci când vroiam asta cel mai puțin și imperturbabil mi-a ținut teoria psihologiei masculine, a eternului sfârșit natural, esențială oricărei ființe umane. Și-acum sunt fericit, între patru pereți cu prea dorita mea singurătate, ce crede el că teoriile pe care mi le ține despre autocontrol o să mă schimbe? Niciodată!