antonina maudiere

Nu știu de ce poezia mă face să plîng... poate că în labirintul timpului s-au brăzdat prea multe dureri și încercări, pe pînza miraculoasă care naște visele din zbucium, eternitatea ascunsă

Nu știu de ce poezia mă face să plîng... poate că în labirintul timpului s-au brăzdat prea multe dureri și încercări, pe pînza miraculoasă care naște visele din zbucium, eternitatea ascunsă

Mi-am frămîntat îndoielile în valea speranțelor, și mi-am agățat în suflet drapelul credinței. Ochii țintiți spre lumină m-au ghidat în profunzimea rinichilor mei unde pescuiesc metafore pe care

Du-mă pe Muntele Sfânt unde cuvintele se prefac în vulturi de foc și tembrul infinitului face să cadă fulgi de fiori în albia gîdurilor. Acolo zeii nasc veșnicia în umbrele templelor, candele

În lacul visurilor frînte nu bate luna niciodată și stelele nu vin să-și călească frumusețea în cristalul comorilor stinse; ci doar îngerii tăcerilor vin să-și spele arfele mute în

Am atins cu gingășie chitara Și în vibrarea vulcanică a coardelor, Am simțit ritmul rotativ al vieții, De parcă totul s-ar reduce la un punct de unde curge energia atomilor, frămîntînd

M-a inundat tăcerea după plecarea ta Ș-am plîns ca ploaia rece ș-am curs ca lacrima. M-am poleit în umbre, în amintiri și chin Ș-am presărat în calea-mi și miere, și venin. M-am furișat prin

Pentru M.T. Ai alunecat din profunzimea limpede a dimineții, ca Venus din spuma veșniciei, și te-ai scurs ca o ploaie de diamante peste troienele

Pînă cînd sabia va decide soarta popoarelor? Adinc căscat de indiferență la masa rotundă; Viețile costă atît de puțin, ca un grăunte de muștar uitat într-un colț de sac. Dincolo de șoaptă,

În serile feerice de toamnă, Aud cum lebăda suspină-ncet pe lac, Iar mierla somnoroasă ca o doamnă Oftează-n tufa cea de liliac. Stinghere frunzele se pierd pe cărărușă Și vîntul