Antonia-Luiza Zavalic

Începuturile sunt triste. Și toți ochii lor și toate zâmbetele. Mai ales oamenii când surâd cu suflete pe jumătate ieșite printre dinți. Există un Dumnezeu în fiecare te iubesc, și-un Dumnezeu

sunt flori care pot înflori și în întuneric chiar ieri noapte inimioara unui copilaș de numai câteva luni a spulberat un obuz. Moartea însăși a plâns. Photo credits: Ukrainian Pinup

Eu vin și această lume pregătește întunericul pentru mila mea. Nu m-ar fi născut nicio mamă, dacă ar fi știut câte jocuri m-au părăsit. Sufletul meu este un fetus bătrân care nu știe dacă

Sfâșierea începe din locul în care rochia-mi cade pe umeri și mai încolo să-mi surpe întreg trupul cu o singură bataie de aripă a unui fluture monarh când se întoarce să depună în pielea mea

Acum e vremea cea mai bună să îmi țin dragostea ca pe-o nostalgie din care noaptea se duce înapoi în singurătate să ispășească gândurile care stau între noi ca niște coaste ce ademenesc

Nu iubim întâmplător. Te așezi la capătul apei și îți închipui căldură. De unde vin adâncurile și tot ceea ce este adus la mal își pierde consistența. Poate o floare cu dinții mușcați și buze

Deșertăciunea zilelor este un fel de a încolți întunericul sorbind din zăpadă când războiul este ca o fată tânără și ispititoare și cerul se înghemuiește la sânul ei din uniformă o fotografie

Simt o urmă de căldură în visul acestei vieți o urmă de răstignire oscilând între liniștea nopții și sângele despicat în miezul dulcelui trup Mă așez între glasul care tremură sub fereastră și

Doisprezece ierni fără bunici, doisprezece Viflaime ce au trecut fără să mai oprească la poarta lor. Astăzi, un vânt rece îmi îneacă inima, câinii nu mai latră străinii, e liniște și-n icoane,

Am văzut cum arată o primăvară care nu va mai veni niciodată peste orașul căruia i s-a scos inima și am plâns. Pentru neputința noastră pentru toate trupurile care luminează în loc de stele.

într-o zi vei ajunge să te obișnuiești să fii un simplu privitor croșetând ferestre imaginare plămâni îmbolnăviți de prea multă viață au devenit martirii nevăzuți ai acestei lumi.

“Minerii fantomă sapă într-o mină fantomă, păzită de păstorii orașului fantomă.” Mi-am lipit tâmpla de zid, o apă grea făcea săpături în mina cu cele mai albastre păsări ce le-am văzut vreodată.

ca un drum ce își dezleagă dragostea uriașă de corp măcar puțin ia-mi din greutatea aceasta să pot pune visul meu lângă visul tău tâmplă lângă tâmplă cauterizată cu stele să creștem din nori

Câteodată visez acele locuri albe, rămășițele spitalelor în care veneam să privesc cum viețile sunt salvate și ulterior părăsite vedeam oameni triști, tăcuți în gândurile lor și parcă toată

ești mai sus decât într-un tablou de Klimt strălucind prin toți porii ești un Quijote nou nouț ai cele mai frumoase vise care se zdrobesc de câte ori vine seara dar știi că undeva adânc

Când metaforele sângerează înlăuntrul tău ai vrea să trăiești la capătul infinitului ce descoase din sfârșitul tuturor oamenilor acestui secol sǎ respiri în fiecare plămân viu o gură sǎtulǎ de

Poate că în realitate oamenii sunt mai aproape de carnea lor, încât ajungi să crezi că între ei orice atingere e la fel de dureroasă ca după o despărțire care sporește înăuntru și se face

Te iubesc se spune pentru ea când își ridică oglinda-n coaste și-și potrivește sufletul după ochi luând forma suspinului. Ea crede chiar ș-atunci când îngerii o părăsesc diminețile

Își ducea sfârșitul pe corăbii compuse din întuneric. Coapsele ei deșarte imaginau oprirea la țărm. Pe buzele ei se citea dansul femeilor originale în nopțile cu iarnă. Demult făcea tăcere

Și îmi aduc aminte precum chipul lui Narcis pălește în adâncimi amintind despre frumusețe că o dată am pornit pe drumul depărtării și de atunci patul mi-a fost un opritor teribil pentru