Poezie
În grădina lui Epicur
Odă viței de vie
2 min lectură·
Mediu
Odă viței de vie
O, viță, tu, ce dulce ești și ce plăcută!
Ca o copilă în care s-a trezit dorința-i mută.
Când te privesc în toamnele târzii,
Mă cuprind în suflet, arșițe pustii…
Mă uit cu-atâta poftă la strugurii bogați,
Ca niște sâni de fată pe coarde atârnați
Încât aș vrea să-i mângâi, să-i ling, și să-i sărut,
Ca-ndrăgostitul tânăr, cu dor neînceput.
Și când strivesc în gură boabele aurii,
Negre și roșii, rosé sau sângerii,
Parc-aș mușca din sfârcul tinerelor fecioare,
Care-mi trezesc dorințe, mereu tulburătoare…
O, ce mireasmă dulce și ce grozav buchet!
Ce forțe au ascunse, de-am devenit poet?
Ce energii subtile, ascunzi în boaba ta de rouă?
De mi-ai robit și mintea, și, trupul… , amândouă!…
Și deîndată sclavul tău devin…,
Din țâța ta bogată, când lași să curgă vin.
Lăsați orice lucrare, și, fața v-o-ngropați!
Pe sânii de fecioară, durerea v-alinați.
Ce forțe oare și ce puteri ascund?
Acele boabe mici? Sunt lacrimi din cer sau din pământ ?
Sunt poate scurse din ochii vreunui zeu,
Ori picuri de iubire, din bunul Dumnezeu!
Priviți cum curge toamna din teasc, sau, țărănescul lin!
E sânge din Cristos, o, Doamne, e nectar divin…
Auzi cum fierbe mustul? Are un foc ascuns,
Al cărui templu sacru, rămâne nepătruns.
Mereu când eu mă-mbăt cu sfânta ta licoare,
Simt puteri divine din cap până-n picioare
Mă cred asemeni Þie…, aproape ca un Zeu,
De-aceea lasă-mi vița, Doamne…, să mă îmbăt mereu!
Vasile Anton
002.843
0