Poezie

Corbul

Sau "De-o viață m-ai uitat"

1 min lectură·14 aprilie 2026

Mediu

Pe lângă copacii veșnic morți

Trece-un om ce-i urăște pe toți.

Merge pe-un drum pustiu de molid,

Când în față apare cinstit

Un corb.

"Un' te duci, tânăr fecior?"

"Cu fiica morții să mă-nsor."

"Fix pe ea ți-au picat ochii?"

"Tot văd mai bine decât orbii."

Și-a pornit din nou la drum.

Corbul după el, în urmă lasă scrum,

Printre crengi plăpânde, el, el zboară tun,

Iar pe june-l prinde așezat sub prun,

Citind liniștit și cu-o pipă de tutun

La buze.

"Bine, lasă-mă așa, dar măcar cere-ți scuze."

"Dedicația ta începe să m-amuze."

"Nu-nțelegi, ai ochi de candelabru,

Cum să faci ceva așa macabru?

Știu c-acuma nu te simți în viață,

Știu că în piept zici c-ai numai gheață,

Dar nu trebuie să-i dai morții un inel,

Când până și-un corb ca mine poate fi un porumbel."

"Prost mai ești, ba chiar ți-ai uitat propriul trecut!

Acum mulți mulți ani tu deja m-ai cunoscut,

Erai iubăreț și eu copil,

Chiar tu mi-ai aprins la inimă fitil!

Și-ai văzut acelor oameni câte le-am dat,

M-ai împins să continui, și asta ai uitat!

Din cauza ta îți zic aste vorbe nebune,

Căci eu sunt un trup... Iar tu mi-erai suflet."

0011

Anton Dunavrin. “Corbul.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/anton-dunavrin/poezie/14201901/corbul

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.