Anonimity

savoarea cuvantului in Arghezi, ce scoala formidabila. Si intradevar plasticitatea, cu privire la Arghezi sunt de fapt urmarit de un gand care nu stiu cat de exact istoriceste o fi, dar \"Flori de Mucigai\" mie imi suna ciuperci halucinogene. Am reluat cateva versuri din culegerea aceea si am recunoscut spectralitatea halucinatorie din psilocybe. Nu stiu insa ce a folosit Arghezi, poate Maselarita?

Le-am scris cu unghia pe tencuiala
Pe un parete de firida goala,
Pe intuneric, in singuratate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat imprejurul
Lui Luca, lui Marcu si lui Ioan.
Sunt stihuri fara an,
Stihuri de groapa ,
De sete de apa
Si de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Cand mi s-a tocit unghia ingereasca
Am lasat-o sa creasca
Si nu mi-a crescut -
Sau nu o mai am cunoscut.

Era intuneric. Ploaia batea departe, afaraa.
Si ma durea mana ca o ghiara.
Neputincioasa sa se stranga
Si m-am silit sa scriu cu unghiile de la mana stanga

formidabil portret. prins in matca unui mare si vechi text, un destin care se zbate. razbate si din acest profil meditatia care aduce pe drum omul catre vorba lui, si cum ramane el in ea, dus catre noi...

te pune pe ganduri ce zice Petru... bine zice.

mare noroc am eu cu dumneavoastra, mereu erem cumva singur in afara unor prieteni pe care i-am strans cu greu si ne-am imprastiat usor, poate si distantele, anii din Bucuresti si mai apoi plecarea, nu se mai petrecea nimic, cumva nu puteam alege din ce scriau ceilalti in Romania si mai stiu ca este o problema generala. Criticii de azi nu reusesc sa prinda miezurile, mesteca repede cojile.

din portetele astea, vad ca sunt mai multi, mai tacuti, mai profunzi, cu spatele la ziduri. si ca asteapta... chiar daca i-am citit in graba pe genunchi, demult, fara o astfel de panza in care li se prinde chipul, n-ar fi venit aproape.

in plus, surprindeti ratacirea, insingurarea lor de fiecare data, si doar asa poti accesa alveolele acestor memorii. fuga, disperarea ca sunt aruncati in neant, si ca trebuie de acolo sa inceapa sa fie. nici o alta istorie literara nu e posibila daca nu porneste de aici.

cel mai aproape portret de Tutea din cate am citit pana acum. parca-l vezi, si mai ales decupeaza singuratatea lui, ne reface altfel in jurul sau decat mitizarile si artificiile au reusit sa-l simplifice. uriasa forta portretistica aveti, domnule Anghel...

foarte interesant acest orizont al sacrificiului in care dispuneti scriitorii in timpul, vigoarea si otravurile lor. e un sentiment al duratei ce reinvie din marginea acestor intamplari, o forma de monumentalitate in care memoria se invie si dedica, incep sa cred intr-adevar ca 10-15 ani vor mai trece pana sa fie inlocuita paradigma asta astificioasa, hermeneutico-existentialista din care sunt puse fantoshele culturii romanesti la perfuzii, prin pietele publice. Ei vor sa ne inchinam la ei ca au tradus Schelling!

perfect de acord, punct si de la capat. as spune: inca putzin.

Domnule Petre Anghel,

cu mare bucurie citesc acest fragment portretistic. Teribil de precisa incizia pe care o faceti dar mai ales judecata, cumpana faptelor, resortul etic in care se insurubeaza aceste capete sucite, iata al catelea portret, se deseneaza un cerc. Va citesc cu febrilitate si le povestesc si amicilor ca am mai gasit pe cineva in Romania... In timpul asta amestecat, cati mai decid calm si inscriu om cu om, fapta cu fapta. Nu pot inchipui un alt fel de punct critic valid decat acesta din care scrieti dumneavoastra despre literatura/literati. Datorita ruperii de ritm si de generatie, sunt scrierile esentiale, prolegomenele. Iar unii dintre ei dupa un text ca acesta despre ei insisi, vor continua sa traiasca degeaba. Caci li s-a pus definitia. Nu mai sunt necesari, au murit... logic.

l-am cunoscut pe Sorin Marculescu, printr-o fata a lui, demult...

deosebit de frumos si de precis acest eseu in legatura cu Preda, observ ca aveti daca nu un sistem dar o tesatura de subiecte ce trag cu eficienta din autorii care au contat fragmente de memorie si reconstituie solemnitatile timpului, Noica, Preda, Tutea. prin ce sunt, cum au devenit ei canonici si canoniti

mi-am adus aminte cum i-am citit iubirea de pamanteni pe covor, dintr-o data, chinuit, in toate pozitiile, caci trebuia sa termin trei volume, nu mai citisem autori romani atat de cufundat, predat.

si aucm va datorez Preda, nu stiam cum sa mai ajung la el si de ce...