Poezie
Menirea de-a construi vise
2 min lectură·
Mediu
Cărbuni metalici sfîrîie
Sub unghii și carne...
Durerea asta de suflet
Are atîtea forme, mărimi, nonculori.
E o dihanie, care-și schimbă mereu măștile,
Ticsite-n sacul...
Legat de coasa morții.
Întinzi mîna să mîngîi--
Vrei și să atingi minunea
Ce te fericește...
BAa!!!
Decorul sublim cade,
Să apară brusc, într-un bubuit groaznic,
Anaconda fățarnică,
Căscînd gura-i rînjită,
Cu colții cei mari și \"bine\" ascuțiți--
De care-i atît de mîndră.
Te-ai speriat un pic--
Doar de mișcarea prea iute...
Ai mai văzut arătania...
Iar s-a jucat cu tine.
De cîte ori îi repeți
Că ai crescut și jocul ăsta
Nu te mai sperie și nici distrează--
Lucrezi deja...cauți \"adevărul\"
Și spre el, fericirea.
Dar bată-l vina de șarpe,
Îți ghicește, de fiecare dată, visul,
Îi fură neobservat marimile
Și atît de îndemînatic ți-l croiește,
Intrînd apoi în joc--
Să mai rîdă o dată
De naivitatea \"omenească\".
..........................
Zice că-mi dă lecții de viață
La capitolul \"Realitate\"--
Mă prăbușește
Și-mi zbiară apoi concluzia:
\"Încetează să mai visezi!\"
E inutil,
Visul îmi vine odată cu aerul
Și tot vise expir...iar acestea...
Poftim! Sînt reale--
Se văd ,le puteți atinge...
N-o să dispară...
Și nici nu mușcă.
(Doar dacă nu le veți folosi
Ca momeală pentru gura Anacondei--
Spărgătoare de vise...
Și-apoi să dați vina pe ele.)
002321
0