Poezie
Acasă la Brâncuși...
lui Constantin Brâncuși 1990
2 min lectură·
Mediu
Din volumul "La masa cu Lupii..." 2001, Bucuresti.
Umbrele clopotelor bat peste orașele lumii,
turnurile se-mpletesc și jelesc
sub ploaia rugăciunilor.
Parisul se pierde în lumini de amurg.
Am venit să te caut, Constantine!
Să beau cu tine pentru întoarcerea noastră acasă,
să-ți povestesc de greul zbor românesc,
de bisericile măiastre căzute peste noi,
să mi-o prezinți pe domnișoara Pogany
și să te întorci acasă, Constantine!
Urmele tale îl poartă
Cerul românesc
zidurile s-au deschis,
porțile s-au surpat
și clopotele bat și bat, Constantine!
Auzi?
E Mitropolia –
te așteaptă.
Buzunarul mi-e plin de pământ românesc
cumpărat cu greu de la fugiți.
Iarba e udă și mi-e frig,
de ce nu-mi vii?
Louvre e închis,
Pasărea Măiastră
mi-a pierdut urma.
Pământul e vechi,
îl port de-o vreme cu mine,
s-a fărâmițat,
dar buzunarul îl ține
împreună pentru tine.
Unde ești, Constantine?
Parisul nu te mai vrea,
te-a uitat Notre Dame,
hai acasă cu mine...
E târziu pentru noi, Constantine!
„Noroc” îți șoptesc, iar ei gândesc
că cerșesc
și-mi răstoarnă buzunarele pline
pline de singurătate.
E frig, aici departe de Cetate...
Surd s-a prăbușit lângă mine
un porumbel orb
sau a fost doar un semn de la tine?
Drumu a fost lung,
păsările sunt din piatră,
iar ei ne-au vândut
numai scrum și fum.
Acum la marginea nopții,
îți dau pământul Credinței
și al ființei izbăvite în
Cimitirul Bisericilor.
Au plecat, Constantine!
Au plecat ca valurile,
s-au prăvălit între răsărit și apus,
ia-i de unde nu-s!
Am venit să te caut, Constantine,
Cu un pumn de scrum,
să pornim la drum
pe sub Poarta Durerii spre Masa Tăcerii.
Auzi?
E Mitropolia...
Ne cheamă,
în miezul acestei Nopți Infinite...
Le-am promis
că te aduc cu mine.
Noapte bună Paris, rămâi cu bine.
Hai, Constantine!
Noroc și bine ai venit
pe marginea Mormântului Infinit...
(Publicat prima oară în „Contemporanul”, 5.11.1993-5/146)
052463
0
Un poem scris (1990) sub jetul cald al emotiei spontane ,care este marca talentului lui Anni,e un glas de român strivit de capitala luminii ,care se agata de acest cuvânt magic « Brâncusi »,caci iesirea din complexele românilor fata de marile puteri nu este înca posibila…
Capacul istoriei apasa din greu ,sufoca , apelul poetei este un glas aproape umilit ,strivit de ceea ce Parisul atât de iubit îi evoca…
Poezia ramâne declamativa,descriptiva ,enumerativa,simpla enumerare a operelor nu aduce un fior real ,dar admiratia o duce spre un adevarat imn cu accente patetice de o mare sinceritate
Brâncusi e bine primit la Paris,francezii îl considera de al lor , este adoptat ,admirat ,paludat deci nu cred ca tine sa revina în pamântul de obârsie ,cel care l-a daruit lumii
Dar poetei i se pare ca acesta si-ar dori aceasta revenire,e libera sa îi atribuie asemenea intentii:
"Le-am promis
că te aduc cu mine.
Noapte bună Paris, rămâi cu bine.
Hai, Constantine!
Noroc și bine ai venit
pe marginea Mormântului Infinit..."(frumoasa aceasta metafora !)