seceta

în livreaua câinelui râios,

copacul

zbătându-se-n uscăciunea crengilor părăsite de frunze

urcă,

mereu urcă,

măturând cu brațele amorțeala zilelor duse de azi pe mâine,

întipărite pe cer.

“păsările-spun păstăile fără rod,

ele sunt de vină!”

“nu păsările, insectele.”-intră în vorbă vântul.

“nici vorbă!

te știm pe tine afemeiatule!

te ivești ca din senin, ziua în amiaza-mare si ridici fustele nevestelor!-sar opărite lăcustele.

seceta

i-a tocat

mărunt,

mărunt

avutul.”

dorința inimii de “a fi verde” nu mai cântă.

bucuria de a înmuguri nu mai freamătă.

numai:

fața cleioasă,

arsă

și-o ține agățată de masca de foc a soarelui.