Un tânăr pașnic și un viitor mare teolog...

Căldura din Biserică nu se extindea și în exteriorul ei... din păcate. Mi-am tras cu nesaț mănușile în mâini si am ieșit din pronaosul bisericii expirând aburi fierbinți. Afară ningea liniștit, feeric și parcă întrega natură cânta despre pacea mea interioară. Fulgii de zăpadă mângâiau Heruvimii ce împietriseră înaintea intrării bisericii, iar lumina reflectoarelor, cu care curtea mare a Mănăstirii Radu Vodă fusese ticsită haotic, aducea cu sine o căldură dincolo de ceva lumesc. Nu am iesit prin deschizătura laterală a prispei ce mă ducea spre pasarela clopotniței și apoi spre ieșirea din Mănăstire, ci m-am îndreptat spre cei doi îngeri ce priveau veșnicia cu o plăcere absurdă. Am simțit nevoia să îi ating, pentru o secundă, să realizez că ei nu sunt vi, și că eu chiar trăiesc. Am mers cu pași mici, până ce am ajuns la picioarele unuia dintre ei, mi-am dat jos mănușa stângă și mi-am atins degetele înfrigurate de piatra de un rece înfierbântat. Era doar piatră, iar eu eram. Am zâmbit, mi-am înmânușat cleoamba cu repeziciune, înveselit de propriile-mi ciudățenii, și m-am îndreptat spre ieșire. Striveam fulgii deabea popsiți pe întunecatul pământ cu o bestialitate animalică. Am coborât primele trepte care mă duceau spre scurtul tunel ce traversa clopotnița, și ce ducea spre barbrismul de dincolo de Mănăstire, când de-odată mi-am auzit numele rostit, ca pe o șoaptă, din gura unui Scaun Îngeresc. -Tiberiu... - din întunericul ce cuprindea poalele clopotniței ieși ea... îngerul meu întrupat, binevestitorul păcii mele... aducătorul legii celei bune, lumina întunericului meu. Svetlana... dar mai toți îi ziceau Lana. Eu o alintam Ve... era a mea Ve. Își apropie corpul mlădios, înveșmântat în prea multe haine, de al meu, mă cuprinse cu mângâietoarele brațe, se ridică pe vârfuri și își atinse dulcile buze de ale mele. Afară era frig și se vedea că fulgii o sărutaseră îndelung în căderea lor, dar ea era fierbinte, ca un soare încins, plin de o putere interioară, ce nu poate fi stins nici de cea mai frigurosă dintre veșnicii. Ea era Ve... Ve a mea. -Mă scuzi că te-am făcut să mă aștepți - i-am spus după câteva secunde in care gurile noastre s-au transformat într-o mică peșteră a plăcerii - dar am fost nevoit să strâng prin biserică după consiliul ASCORului... eu am fost cel ce a propus să facem întâlnirea aici... si p.s.ul s-ar fi supărat dacă i-aș fi lăsăt biserica plină de broșuri aruncate - i-am zâmbit împăciuitor, deși ea nu era supărată. -Desigur - vorbi ea privind spre pământ, luându-mă de mână și începând să coboare repede scările. -Stai... stai - am țipat eu râzând - o să alunecăm si o să cădem. -Iubirea îți dă aripi Tiberiu... asta obișnuiai sa îmi spui.. - vorbi ea pe un ton melancolic, oprindu-se din alergat și postându-se în fața mea, privindu-mă stăruitor. I-am luat căp\'șorul între palme și i-am sărutat buzele dulci, încet. Am luat-o de umeri și am coborât lin scările ce urcau spre biserică. Am iesit pe poarta seminarului, dând în strada bătrânească pe care noul strat de zăpadă de abia se așeza. Mașinile parcate de o parte și de alta a străzii erau ca niște morminte înzăpezite, lipsite de viață sau de sufletete, iar puținele becuri ce luminau strada parcă ar fi fost într-un fel de grevă, luminând doar vag. M-am lasat condus de Ve, și astfel am cotit-o pe o străduță și mai întunecată, prima de la ieșirea mănăstirii. Pe la jumatea acesteia, Ve se opri și încercă să mă privească... defapt privea spre mine, dar întunericul nu îi permitea să mi vadă decât neclar, conturul feții. -Hai să facem dragoste... - vorbi ea zglobie, precum șoapta unei zâne. -Poftim ? - am întrebat-o părând că nu o înțeleg. -Hai să facem dragoste... aici - vorbi ea, privind cu stăruință. Parcă puteam să îi văd în întuneric privirea încruntată, pe care mereu o afișa atunci când nu vroiam sa fac vreo tâmpenie ce-i trecuse ei prin cap. -Ve... dar... - m-am bâlbâit încă uimit - Dacă ne vede cineva ? Dacă ne aude cineva ? - încercam să găsesc o motivație plauzibilă pentru care să nu facem dragoste acolo... dar nu gaseam nimic, și totuși nu doream să o fac. -Cine Tiberiu, cine ? E frig afară, aici e întuneric și de abia te pot vedea... dapăi dacă ar privi cineva doar în trecere. -Dacă... nu. - nu știam ce să spun, dar nu aveam de gând să fac o altă nebunie de-a ei... deși ideea nu era rea. -Tiberiu - puteam distinge prin întuneric cum privirea ei se lasă în pământ, iar apoi am putu simți cum trupul ei cald se îndepărtează de al meu - te las, te las de tot. -Am încremenit... - ce ? adică ? mă întrebam privind spre ceea ce puteam distinge din corpul ei - de ce ? - am reușit după câteva secunde să îmi rostesc întrebarea... atât de prostească, având un răspuns tâmp. -Nu sunt nevoită să îți dau explicați - vorbi ea cu acea voce puternică, cu care mereu pornea o ceartă. Ninsuarea se întețise iar vântul scotea sunete ciudate trecând prin culoarul format de aleea în mijlocul careia stăteam. Fulgi mari de nea îmi intrau în ochi, dorind parcă să mă orbească, să mă oprească din a face ceva... de care în mod obișnuit nu aș fi fost în stare. -Doar pentru că nu te-am futut acum ? - m-am răstit eu scos din minți. Nu mai eram în apele mele... nu mai eram eu. Iar ea nu mai era ea, se transformase într-o ființă blestemată ce-mi aducea apocalipsa nedorita. -Tiberiu... - șopti ea încercând să îmi ceară să nu fiu vulgar... Dar nu am așteptat să o facă. Pentru că aș fi devenit decent, și aș fi lăsat-o să plece... să mă lase. Aș fi lăsat-o să îmi calce sufletul în picioare. M-am apropiat de ea dintr-un pas, am apucat-o de brațe și i-am lipit corpul de al meu. I-am acoperit gura cu buzele mele animalice într-un sărut bestial, plin de ură și de violență. I-am desfăcut nasturii de jos ai paltonului. A încercat să fugă dar am prins-o din urmă și i-am prins o palmă doborând-o la pământ. M-am așezat peste ea și i-am deschis șlițul blugilor. Mi-am deschis și eu pantalonii și mi-am tras puțin chiloții. Pe ai ei, din dantelă fină, de un negru voluptuos, i-am dat puțin la oparte și am intrat în ea, așa cum nu o mai făcusem niciodată de atunci. Fără ca ea să vrea, doar din dorința mea... doar din dorința mea animalică. S-a împotrivit dar nu a țipat, s-a zvârcolit subt mine, în inocența ei, dar nu a scos vreun sunet, nu a scâncit, nu a șoptit... nu a cerut îndurare și nu a țipat după ajutor. Era prea mândră. Știa că totul avea să se termine în curând iar ea, cu pretul a câtorva minute de delăsare, avea să arunce gunoiul din viața ei. Pe mine, celui căruia-i adusese pacea. Dar eu... eu nu puteam accepta așa ceva. Nu aș fi putut să o văd în brațele unui altuia, nu aș fi putut vedea cum un altul zâmbeșete împăciuit ținând-o în brațe sau doar gândindu-se la ea. Atunci, fiind încă în ea, simțindu-i întreaga ființă zvâcnind spre plăcerea carnală, dureroasă pe care eu o așteptam, mi-am luat mâna dreaptă de pe ea și am luat un pumn mare de zăpadă, îndesândui-l în gură și pe nas. Ea, înțelegând ce aveam în gând, se zbătu, dar strânsoarea mea era prea puternică, iar ea, încet... încet... își lăsă duhul pradă Îngerilor. Când am simțit că viață nu mai este în ea, m-am lăsat peste ea, extenuat, pierdut... în pace. \"Un tânăr, vicepreședinte al Asociației Studenților Creștini-Ortodocși din România, a fost găsit noaptea trecută pe o străduță din apropierea Mănăstirii Radu Vodă peste cadavrul iubitei sale. Acesta o violase și asfixiase pe aceasta fără nici un motiv real. Tânărul pare a-și fi ieșit din minți pentru că iubita lui vroia să-l părăsească deși era considerat atât de profesorii săi cât și de prieteni și cunoscuți, un tânăr pașnic și un viitor mare teolog.\"