Iluzia obiectivitatii criticii literare

“Este actul critic obiectiv, sau nu?” - iata o dilema care tine intr-un grad foarte inalt de imaginar. Ne putem intreba de ce aceasta formulare - pare foarte firesc la prima vedere sa ne punem problema daca critica literara este sau nu obiectiva. Dealtfel intrebarea este aproape pe buzele tuturor. De unde, deci, atita iluzie? Gradul de imaginar al acestei probleme rezulta din faptul ca obiectul ei intersecteaza foarte vag realitatea. La o analiza serioasa, edificiul discutiei, la inceput solid si promitator de adevaruri profunde, pare a se transforma intr-o coliba saracacioasa, pe masura ce observam ca inaintind in discutie parasim flagrant sfera literaturii. E clar oricui ca sensul strict al cuvintului nu-l putem folosi. Daca vedem termenul obiectiv ca desemnind ceva ce nu implica in desfasurarea sa constiinta umana, atunci n-avem nici o treaba, nu numai cu literatura, ci in general cu judecata de valoare. Alte acceptiuni cunosc aceste cuvinte atunci cind sunt aplicate actului criticii literare. Istoric vorbind, pretentia obiectivitatii a fost prima si a avut si o viata mai indelungata decit opusa ei, subiectivitatea. La noi in literatura, Kogalniceanu, Maiorescu, Ibraileanu sau Lovinescu doreau ca judecatile lor sa fie nepartinitoare si sa aibe claritatea adevarurilor stiintifice. Insa Calinescu, Manolescu, Simion sau Marino nu mai pariau aproape deloc pe teza obiectivitatii. Raportindu-ne la un cadru mai larg, acela al culturii europene, problema obiectivitatii actului critic merge mina in mina cu felul in care a fost vazuta stiinta. Secolele trecute, cind adevarul stiintific avea pretentii absolutiste, au putut vedea critici care sa impuna modele spre imitatie si care sa judece dind verdicte extrem de dure. Deja in secolul al XIX-lea, cind critica literara se maturizeaza si incepe sa recunoasca din ce in ce mai mult libertatea actului creator, o autoritate in domeniu precum Sainte-Beuve oscileaza in activitatea sa teoretica intre o conceptie care sa scoata in fata obiectivitatea si o alta opusa. Ce-i drept, actul critic in ipostaza de act obiectiv a inclinat in favoarea sa balanta in ceea ce-l priveste pe Sainte-Beuve. Insa, in cea de-a doua jumatate a aceluiasi secol, criticii impresionisti absolutizau subiectivismul. Secolul al XX-lea este profund marcat de relativism. Cuprinzind rind pe rind toate domeniile vietii spirituale, inclusiv logica sau fizica, principiul relativismului darima iluziile absolutiste ale criticii literare mai vechi, conchizind ca fiecare critic are, in felul sau, dreptate. Odata schitat un cadru istoric, sa vedem totusi cum a fost formulata problema actului critic obiectiv si ce realitati a camuflat ea defapt. O prima dimensiune ce apare odata indepartata mreaja pretentiilor literare este cea psihologica : criticul nu trebuie sa aiba impresii personale. Lovinescu ne vorbeste de o “unitate temperamentala”, de o “egalitate de perceptie”, formule ce ascund, in fapt, idealul participarii emotionale nule. Formule ca “desubiectivizarea totala”, “punerea in paranteza a subiectivitatii”, apar criticilor ce impartasesc astfel de idei ca tarimuri ale fericirii eterne. Insa noua, prin prisma ideilor de astazi, solutia nu ne apare prea realizabila : este imposibil sa fii perfect “egal temperamental” (adica nul din punct de vedere emotional), intrucit multe influente subiectivizante se exercita in mod inconstient. Orice idee a noastra, oricit ar parea de obiectiva, tot este deviata intr-o directie oarecare de fortele adincurilor psihice. O a doua realitate ce transpare din ceata problemei este una ce tine de reguli, de teoretic : conformarea perfecta la scheme si standarde general acceptate si rational verificate ar insemna realizarea celui mai obiectiv act critic cu putinta. Atunci, intre astfel de critici si matematicienii care stau cu tabelele de logaritmi si colectiile de formule in fata n-ar fi o diferenta prea mare. Iar standardele s-ar putea publica intr-o revista de genul Monitorului Oficial... Un al treilea domeniu este cel etic. Uneori, sub masca actului critic obiectiv se ascunde fuga de raspundere. Nu este oare mai la indemina sa spui, atunci cind ti se cere socoteala, ca ai procedat stiintific, ca ai fost obiectiv. Adica, nu tie iti apatine verdictul, ci altcuiva, unui principiu exterior tie, Stiintei eventual. Tu doar ai fost mediatorul, cel care l-ai comunicat. Daca exista vreo eroare, in nici un caz nu-ti apartine. Valabila este si partea cealalta a monedei : scriitorii al caror orgoliu nu poate accepta o critica defavorabila. “A fost subiectiv in ceea ce mi-a spus” – iata cea mai lejera cale de scapare cu putinta. Multi nu inteleg ca actul critic depinde atit de cel care-l formuleaza, cit si de cel care-l primeste. Ei nu stiu sa valorifice in mod pozitiv chiar si un act critic defavorabil, cantonindu-se in afirmatii a caror legatura cu literatura este, dupa cum vedem, mult prea vaga. Un al patrulea domeniu pe care l-am putea discuta frizeaza cel mai mult hilarul : statistica, adica : ceea ce-i place publicului este obiectiv. Sau, intr-o varianta mai restrictiva : ceea ce place elitelor este obiectiv. Aceast lucru ar echivala cu afirmatia ca intotdeauna majoritatea a avut dreptate, lucru pe care istoria il infirma. Daca ar fi s-o credem, teoria de fata ar rezuma actul critic la un simplu sondaj. Oare doar atit sa inseamne critica literara? Sa fie criticul doar un individ care numara citi de “rau”, “bine” si “foarte bine” a putut stringe o anumita opera sau un anumit autor?... Din tabloul conturat mai sus ar rezulta ca actul critic nu poate fi obiectiv de moment ce aceasta problema se intereseaza de alte realitati si nu de cea literara. Si totusi atitia mari autori s-au aplecat asupra ei. Sa se fi inselat cu totii? Raspunsul nostru e urmatorul : si da, si nu... Cert este ca literatura, prin menirea ei totalizatoare, deci si critica literara, atinge partial domeniile sus amintite, si anume : domeniul psihologic, pe cel teoretic, domeniul etic si pe cel statistic. Insa multi critici, incercind sa demonstreze ca actul critic este unul obiectiv, au facut trimitere la aceste domenii, insa le-au atins acolo unde ele nu intersecteaza sfera literaturii. Interesindu-se de psihologie, critica literara (in vederea unei mai corecte, deci mai obiective, interpretari) ar putea dori sa descifreze cu ajutorul acesteia diferitele tendinte comportamentale ale personajelor, diferitele stari psihice sau chiar, la limita, rezultatele in planul operei ale anumitor inclinatii afective ale scriitorilor. Insa in nici un caz criticii literari n-ar trebui sa incerce sa-si reprime manifestarile emotionale. La fel si cu domeniul teoretic : exista anumite scheme, anumite principii care intervin. Insa una este sa stii cind anume sa te supui lor si cind trebuie sa le depasesti, iar alta este sa ramii sclavul lor. Domeniul etic nu face nici el exceptie. Prin act critic obiectiv, Calinescu intelegea actul critic sincer, ce raporteaza cu sinceritate opera literara la criteriul despre frumos al fiecarui critic. Exista si in aceasta definitie etic, insa etic inteles corect. Nu trebuie sa se faca parada. Cum spunea Marino : evitarea “pe cit omeneste posibil a consideratiilor straine de esenta obiectului literar“ (sublinierea ne apartine). Daca critica literara este “stiintifica”, in nici un caz ea nu este “stiintifica” in sensul descris de fizica sau de chimie. Raportate la ele, critica literara nu poate fi decit pseudo-stiintifica. Cit despre statistica, ce sa spunem? Iluzia este aproape totala... Acest domeniu ne poate descrie, in cel mai bun caz, fondul de idei comune care se vehiculeaza. Insa, de obicei, marile opere isi depasesc intrucitva timpul. Iar apoi, judecarea operelor trecutului presupune cunostinte pe care putini le au. Asa ca statistica va ramine mai degraba la dispozitia editorului, ca instrument economic, decit la cea a criticului literar. Dat fiind gradul inalt de iluzie pe care acesta problema-l contine, cea mai sincera recomandare ar fi renuntarea la caracterizarea cu obiectiv versus subiectiv. Mult mai aproape de realitate ar fi o caracterizare de forma sincer – nesincer, onest-neonest. Problema este de acceptare din partea majoritatii. Insa acesti doi termeni - obiectiv si subiectiv - permit libera desfasurare a unor trasaturi meschine, dar inerente fapturii umane cum ar fi autoiluzionarea, orgoliul sau fuga de responsabilitate, trasaturi a caror desfasurare alt cuplu apreciativ n-ar mai permite-o cu atita lipsa de subtilitate.