Poezie
## Februarie
1 min lectură·
Mediu
E noapte și-i rece, afară
e umed și totu-i pierdut ;
singurătatea începe să doară
căci oameni în jur n-am văzut.
Încep să mă-ntreb dacă oare
s-au dus ale vieții clipiri.
Ce viață, ce gânduri, splendoare
primeam peste tot cu priviri.
Ce ceață ! Nu-i nimeni prin preajmă
și cred că încet îmi pierd calmul
Iar locul e gol, plin de spaimă.
Aici pân' și eu îmi pierd charmul.
Dar unde mă aflu, de ce ?
N-am terminat de trăit încă-n lume.
Aștept în răcoare s-aud tot ce zice
liniștea oarbă ce-mi provoacă spume.
E-o stare de frică și teamă de-orice
lucru ce-l simt sau chiar de-l gândesc ;
m-așez 'grămădit pe jos să îmi plece
măcar o secundă ochii ce pândesc.
N-am liniște, n-am pace, n-am aer,
n-am nici putere să strig și nici cui,
că de-ar întinde o mână, eu ager
m-aș prinde de mâna oricui.
Acesta e iadul sau poate
doar purgatoriul în care nu cred.
Poate aici îmi mai pierd din păcate.
Miroase a vină, a groază și-a putred.
Ah, viață nebună ce-am trăit acolo
pe când eram zeul suprem,
nu m-am așteptat o secundă
ca eu să ajung la extrem !
001939
0