Poezie
Lumina
2 min lectură·
Mediu
Cu toții știm că-n întuneric
Nu-ți poți vedea nici măcar chipul,
Ca într-un câmp ce-a fost feeric
Acum, tot ce-a rămas e zidul.
Un zid pe care-n aparență
Nu-l poți străpunge nici cu gândul.
Privit din astă existență
Nu poți, nu știi, nu-ți vine rândul...
Și te întrebi "Cum să-ndrept eu
Un rău, ceva greșit departe ?"
Și-ncerci, gândești, aștepți mereu,
Dar tot ce vin sunt voci deșarte.
Ai vrea să pleci ca din coșmaruri,
Să te trezești și să-ți vezi drumul
Dar cele rele sunt ca valuri,
Tot ce fac ele : lovesc țărmul.
E întuneric înc-afară,
Tu stai și-asculți cum vine valul,
Aștepți să te înece, dară
Vine rapid, lovește malul
Și apoi pleacă iar tu rămâi
Cu fața iar la zidul rece,
Înțelegând că ziua întâi
A venit iar și nu mai trece.
"Oare pe când eram Adonis
M-am gândit eu măcar o clipă
Că o s-ajung în lumea Hades ?"
În mine-acum tot parcă țipă...
"Când un Hyperion, departe
Eram umblând prin lumea vie,
Acum ca Sisif, o, deșarte
Munci lungi mi-au fost lăsate mie !"
Aceste gânduri ce deprimă
- și totuși cred că definesc
Starea în care se alină
Cei suferinzi care trăiesc -
Sunt gânduri de ființă vie
Din lumea nouă, dar apusă,
O lume care încă știe
Ce-i o lumină ștearsă, dusă.
Acesta e moment prielnic
Ce l-a găsit o rază scurtă ;
Lumina ei apare veșnic
Prin zidul plin de ură mută !
Cred că e Zeus ori Poseidon
Aruncă fulgeri ori tridenturi,
Ares ori Marte într-un ton
Îndreaptă lumea, strică ziduri !
Lumina ce tocmai răsare
O cunoșteam, în timp pierdută
Și-o văd din ce în ce mai tare
Se-apropie, dansează, cântă... !
Deodată mintea mi-am deschis.
E-adevărat, este-o Lumină
Ce o știam departe în vis,
Acum o văd, deloc străină.
Afrodita, Hera, Diana
Într-o sirenă toate-aduse
Cum Cătălin și Cătălina
Și-au marcat clipele alese.
Așa și Ea străbate-n noapte,
Dărâmă zidul ce oprește
Și gândul, viață, fericire
Redând dorita libertate !
Să mulțumesc mă-nchin puternic
S-ajung la glezne s-o învălui...
Plecat, rămân acolo veșnic,
Vreau doar să pot aici să stărui.
002.064
0