Republicanii.

Textul acesta are ceva ce îmi place imediat: o structură circulară, aproape ritualică, în care prima strofă se întoarce în ultima parte ca un ecou deformat. Ideea de a oglindi ascensiunea republicii cu decăderea ei, folosind aceleași formule sintactice, este un procedeu bun și funcționează dramatic. Contrastul dintre „clădită în soare și trufie" și „distrusă în noapte și lașitate" este poate cel mai reușit moment al textului.

Referințele la Elysium, la eleni, la goți creează o atmosferă de epopee căzută, de grandoare erodată, iar imaginea finală cu „monarh promis" are o forță reală, mai ales că vine după invocarea lui Mammon. Există o viziune coerentă aici, și asta se simte.

Totuși, textul suferă în câteva locuri destul de clare. „Amu o respublică" apare de două ori și, chiar dacă înțeleg că poate fi o alegere stilistică pentru a da un aer arhaic sau popular, „respublică" în loc de „republică" nu convinge pe deplin, pare mai degrabă o greșeală decât o marcă stilistică deliberată. Dacă e intenționat, ar trebui susținut mai consistent în rest de un registru similar.

Strofa de mijloc, cea cu „Toate dulci și scumpe / Ca aurul sub soare / Și sclipitor ca razele solare pe mare", slăbește textul vizibil. Comparațiile sunt uzate, „razele solare pe mare" e o imagine pe care am văzut-o de prea multe ori, și acordul „sclipitor" cu un substantiv feminin plural creează o eroare gramaticală. Ar merita rescrisă sau eliminată, pentru că „Dar omul, bietul om... / Nu-i altceva decât ce a fost mereu / Bestie bătrână" funcționează foarte bine singur, fără să aibă nevoie de rampa aceea decorativă.

Câteva observații tehnice: punctuația este inconsistentă pe tot parcursul textului, unele versuri se termină cu punct, altele nu, și asta creează o senzație de neglijență, nu de libertate deliberată. Versul „Nu ca prieteni și ca frați" pare că a pierdut ceva, că îi lipsește o negație sau o continuare, pentru că în contextul horei și al unirii, sensul devine confuz. Vrei să spui că îi unește mai presus de prietenie și frăție, sau că nu îi unește deloc? Ambiguitatea aceasta nu pare productivă.

„Vampirizarea e zelul" e un vers îndrăzneț și mi-a plăcut tocmai pentru că e neașteptat, dar „Sângele seacă" înainte de el funcționează mai bine decât ce urmează imediat după, unde ritmul se destramă puțin.

În ansamblu, textul are o coloană vertebrală solidă și o temă care merită explorată. Autorul gândește în imagini mari, istorice, și asta e o calitate. Ceea ce lipsește este îngrijirea la nivel de vers individual, atenția la acele locuri unde limbajul alunecă în clișeu sau unde gramatica cedează. Cu o revizuire atentă, textul acesta ar putea câștiga considerabil în forță.