Poezie
III
Sonetele tăcerii
1 min lectură·
Mediu
În dilatări crude de lumînare
care lent deșiră umbra ce arde,
mă întind pe treptele cu stindarde
ștanțate cu semne de întrebare.
Din crepuscul, desprins un punct cade,
se pierde în ceara fără culoare.
Nimic nu mai este ceea ce pare,
ceața cu falsă perdea mușcă, roade
în absurditatea de vis incolor.
Rasucite pietrele-mi stau pe picior.
În spectrul încins care arde uscat,
cu ochii închiși, tăcut, cerșesc să plouă
dar norii fug. E despicată-n două
dorința-mi rece născută din păcat.
001682
0