Poezie
Totem
vol. \"Dupa apusul soarelui\"
3 min lectură·
Mediu
Se plimbă, printre crengi, zâna tăcerii
șoptind prin vântul frunzelor de ceară,
rostind cuvinte nevăzute-ale durerii.
Dintr-o magie stranie, neclară,
încep să crească umbrele și ceața
cu întunericul să-mbie noaptea, morții,
ca să-i surprindă iarăși dimineața,
căci nu dezvaluie misterul sorții.
Devine-atât de-adâncă sumbra vale,
incât chiar și ecoul rătăcește
lovindu-se de pietre, cântă doar a jale.
Ultima rază de lumină se răcește
când ochiul veșted, a apus și el
plângând, îmbrobonat parcă de sânge
sub gheara nopții, în arome de măcel.
Iar scrumul fluturilor morți, se strânge
din tufe descărnate de pigmenți.
Concertul frunzelor, macabru, nebunesc
îngână rugăciuni spre zei absenți.
În urma pașilor hoinari ce rătăcesc
se-ntinde negura cu brațul trist,
schimonosită în incantații efemere.
Eroul fără nume, închis în ametist
ridică pumnul spre cer, spre zei, spre stele.
Se zbate cu trupul rană, urlând,
sorbind otrava din raze ascunse de lună.
Înfășurat în mătasea viermelui flămând
nu are-n preajmă nici o umbră de mister, să-i spună,
cum îi plânge pielea în stropii sparți de clipă
și își strânge carnea în brațe, cu regret,
parcă învelit în pânza brumei care țipă.
Frenetic, cu frig de moarte, se strânge la piept
ca și când ar fi el pentru ultima dată,
în semnul păcatului adânc încrustat,
jefuit de zbaterea în chinuri scăldată.
Buzele tac și orice simț e adormit.
Cuprins de nemișcare, geme nepăsător,
închide ochii, printre pleoape, linistit.
Se știe de dragoste și pasiune, muritor…
Secundele coboară în tumult palid, șters,
strecurate sub semnul nociv al nemuririi
ce vegheaza cu surâs fals, fără sens.
Tresare izvorul tern al tămăduirii
în partituri suferinde, cu mistere
presărate din arta gustului bizar
iar aripa tristeții, în spirale efemere,
cade-n uitare printr-un șuvoi amar.
Incandescent, pustiul pare spulberat,
îi plânge zâmbetul în freamatul străin,
într-un masacru de vreme uitat.
Amarnică menire, tăcerea e un chin.
Obscur ca niște aripi negre de ruine,
se zbate-n murmurul fioros și cheamă
dulcele venin al elixirului din sine.
Iar elixirul proscris îl aclamă.
Splendoarea curcubeului monocolor
prinde contur ciudat, tonuri de griuri,
în sunet surd, de spin nepăsător
ce smulge vină din pustiuri.
Aroma nepăsării cu dispreț scrâșnește
ca o fiara, turbata de neant,
atinge tăciuni în rugăciune și țâșnește
tăioasă ca un brici iar din înalt,
sejurul dezamăgirii se stinge firav
în trepte sistematice, cu poțiuni ce vor zdrobi
păstrând aroma zilei de ieri, cu ritm bolnav,
în zgomotul de clopot ce o va risipi.
Joc de secunde pentru ceas
printre fiorii căzuți iar în uitare,
umbra nu este unde a rămas.
Izvorul nesecat, ascuns, iarăși tresare.
Cu început plăpând, în umbre lungi coboară
o stea pe duca, pierdută în suspine,
arzând în depărtare. O să moară
căci e născută din vindecări de mărăcine.
Dintr-un subconștient ursuz, destrămat în cioburi
și iluzii, ce lasă-n amintiri lumina,
talismanul de ametist se pierde in colburi.
E momentul…
Ridicați cortina!
001621
0