Poezie

Amintiri pierdute

1 min lectură·9 mai 2005

Mediu

La cumpăna nopții, ochiul sinistru

vrea să-mi oprească urcușul nocturn

și scrie cu semne vechi în registru,

că vrea să mă închidă într-un turn.

De pază, hipnotic, pe strâmbele trepte,

sorbindu-mi pașii cu aspre priviri

sunt puse cu gheare și colți să aștepte

din neguri ferite, pierdute-amintiri.

E granița oarbă, pământul greoi

și-mi doresc pe piatră să calc

dar piciorul, se-afundă și calcă-n noroi.

Ascult iar din văpăile sacre și tac,

sunt rotirile marilor semne

izgonite din timp. De pe ultimul prag

simt speranțele, cântând eterne.

Și pe mine din urmă-mi mă trag.

De pe ultima treaptă n-aș vrea să mai plec

dar în zare încep să rasară,

când cu vântul vreau să ma-ntrec,

spaime străvechi. Și o să doară.

Din oprite cascade aștept în tăcere,

nu sunt încă vrednic să port

mistere care dureaza în cădere.

Ochi sinistru, cu privire de mort…

De aceea, ma-ntorc întristat și cobor

pășind, în spirale, pe trepte.

Apoi mă cutremur, mă trece-un fior,

spaimele rămân aici să ma aștepte.

001.327

Andrei Pavel. “Amintiri pierdute.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/andrei-pavel/poezie/120689/amintiri-pierdute

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.