Poezie
Amintiri pierdute
1 min lectură·
Mediu
La cumpăna nopții, ochiul sinistru
vrea să-mi oprească urcușul nocturn
și scrie cu semne vechi în registru,
că vrea să mă închidă într-un turn.
De pază, hipnotic, pe strâmbele trepte,
sorbindu-mi pașii cu aspre priviri
sunt puse cu gheare și colți să aștepte
din neguri ferite, pierdute-amintiri.
E granița oarbă, pământul greoi
și-mi doresc pe piatră să calc
dar piciorul, se-afundă și calcă-n noroi.
Ascult iar din văpăile sacre și tac,
sunt rotirile marilor semne
izgonite din timp. De pe ultimul prag
simt speranțele, cântând eterne.
Și pe mine din urmă-mi mă trag.
De pe ultima treaptă n-aș vrea să mai plec
dar în zare încep să rasară,
când cu vântul vreau să ma-ntrec,
spaime străvechi. Și o să doară.
Din oprite cascade aștept în tăcere,
nu sunt încă vrednic să port
mistere care dureaza în cădere.
Ochi sinistru, cu privire de mort…
De aceea, ma-ntorc întristat și cobor
pășind, în spirale, pe trepte.
Apoi mă cutremur, mă trece-un fior,
spaimele rămân aici să ma aștepte.
001.320
0