Poezie
Moștenire
Amintirii lui Șt. Aug. Doinaș (Urmașilor mei)
1 min lectură·
Mediu
Lăsat-am inima să ardă
adânc, sub lespezi de pământ
și-am răvășit frunza ce sta de gardă.
La capul tău, hoinar precum un vânt
aștept acel copac, ce fără nume,
o să ridice trupu-mi prăbușit
și-l voi lăsa să mă consume,
scurmând țărâna-n infinit.
Spre cer, cu mâna-am să ridic,
aprig, cu-nverșunare
acel cărbune care mitic
conține-acea pură valoare.
E nestemata neștirbită,
căci ochii falși și nemiloși
n-au cunoscut cât de cumplită
e strălucirea ochilor întorși
spre o idee. Și suflu peste praf
cu o rotire de compass.
În groapă, pietrele stau vraf
păzind o frunză fără glas.
001.208
0