Urși polari magnetici,
Cu ochii injectați,
Se-aruncă-n gol haotic,
De pe ghețarii poluați.
Se prabusesc cu miile, scrâșnind din dinți,
Și agitându-se feroce,
Într-un spectacol plin de
Boemul luciu clandestin,
Al vieții organice din piele,
Complice pur, dar vinovat devreme,
Mi se arată, juvenil.
Absurda luptă întortocheată,
Dintre rațiune și ce simt,
Mă face uneori să
Trei stâlpi metalici – construcții de argon
Turnați în văi abrupte încețoșate și cam surde
Coloși uitați de timp, iar jos copilul de carbon
Plutește în derivă înspre cordonul fără funde.
Atunci când dulce se arată,
Acea tentație morbidă,
De a avea și tu o piatră,
Uite-te-o clipă în oglindă.
Ceea ce vezi să nu te sperie,
Și nici ceea ce-o să urmeze.
Stai calm și lasă o
Degeaba fugi și te ascunzi,
Între pereții catacombici,
Transpirați de-atâta fum,
Copil bătrân, cu ochii antagonici.
Nu faci decât să mai amâni,
Momentul dur ce te-ngrozește,
Urli tăcut
Atinge-te de mine
Dar nu te-apropia prea mult
Vezi cât e de bine
Încapsulat și totuși sunt disjunct.
Þine-te de tine
Sărută-mă dar nu prea mult
Apoi dispari când ziua vine
Fii arma mea
O fată și un băiat, două schelete alăturate,
Aveau demult piele pe oase și stralucire-n ochi.
De unde stai tu acum, nu locuiau departe,
Erau frumoși și tineri, nu aveau înca gropi.
Poate ca ea
O linguriță fără cupă,
În spațiul bidimensional,
Amestecă în plan banal,
O ciorbă iute de văcuță.
Dreptunghiului pare să-i placă,
În timp ce rombul face nazuri.
Triunghiul are iar
Cuvântul, sublimul ac abstract carnal
Fără de care ne-am lupta cu dinții pentru dreptate și putere
Este fațada unui bloc aproape rațional.
Totuși, înțelepciunea înseamnă cel mai des tăcere.
Ridică-te de jos.
Ridică-te din ploaie,
Târaște-te ușor,
Până la tine-n baie.
Încuie bine ușa.
Lasă apa să curgă,
Chircește-te-ntr-un colț,
Închide ochii și ascultă.
Ai cucerit tot ce era de cucerit,
Bătrâne singur, ce nu-ți faci o salată,
Cu părul sur, pielea zbârcită, dar fruntea încă lată.
Nu îți mai arde de nimic, te simți doar obosit.
Ai rezolvat tot
Fugi de ceva și te scufunzi în lac,
Vezi pești laconici ce gâdilă ușor,
În talpa, toamna când rebelii tac.
Să te amuze e tot ceea ce vor.
Desprins de aer respiri deja în apă.
Înoți rânjind la
O voi, bastarzi laconici ai vremilor demult apuse
Cuceritori absurzi ai timpului, în filmele voastre mute
De ce plutiți acum într-un prezent ce nu vă aparține ?
Sfâșietor e dorul vostru de trecut,
Ce rost are să-nșiri cuvinte?
Îți zici că faci ceva frumos…
Te simti aparte, mai cu moț,
Că n-ai avea degeaba minte.
Sau poate doar te relaxezi,
Te face să te simți mai bine,
Scriind haotic
Nu face așa decât dacă ești sadic,
Ești laș și suferi într-un mod plăcut...
Dar te-obosește acest gând tăcut,
în lupta ta sterilă. Cam trist, dar nu e tragic.
O lamentare inexactă ți se
Din buza strâmbă și îmbibată-n sânge
Þi se prelinge-un zâmbet de fachir bătrân
În timp ce-n jurul tău trei fete cam nătânge
Te venerează apatic și-ți mai arată-un sân.
AO