Poezie
Simfonia unei așteptări
1 min lectură·
Mediu
Soarele nu o să iasă astăzi
după atât de multă ploaie,
să nu te miști, îi ziceam,
o priveam îndeajuns de mult
ca să îmi dau seama
că îi este frig,
lumina se plimba peste noi,
până deasupra apei,
dădea o stare cenușie,
mă uitam doar în larg,
ea s-a întins și ne-am luat de mână,
simțeam amândoi ploaia,
ne-am desprins și ne-am aruncat
când eram deja cu picioarele pe nisip,
simțeam tot mai puțin frigul,
a fost bine, avea să îmi spună,
apa era tot cenușie,
dâre de sânge lasă doar copacii înșirați
ca în oglindă prin cer,
soarele nu avea să iasă,
înotam, apoi ieșeam tot desculți,
ne-am luat papucii
și am fugit înfășurați în cearceaf,
alergam tremurând când ne intra
câte o pietricică între talpi și pământ,
ajunși sus ne adăposteam sub acoperișul unei case,
ploua din ce în ce mai tare,
soarele nu avea să mai iasă,
apa era cenușie, nouă ne era frig
și ne țineam de mână.
002.713
0