Bloscaș

Ardelenisme pentru începători Păitaşi - prieteni, tovarăşi şhi – fi sau şi (în funcţie de context) şizme - cizme klonţ - gură djufă - chibrit cât paşhii - cât pe aici lămpaş - lanternă, reflector să mă'nburd - să mă împiedec, să cad şhetăraşi - muzicanţi, in special cei pt instrumente cu coarde Îl bungheam – îl vedeam botă - băţ, baston, a hîşîi - a goni fără a lovi (în special animalele) cârtpească - a lovi (nu cu foarte mare forţă) tătche - toate budjigăi - chiloţi mnijlocel - mijlocel, talie mn’o – mi-o po’rmă – pe urmă Ş-apă' - şi apoi ţîră - puţin ţîrucă – puţintel vinn’t - venit mintenaş - imediat dărăboc - bucată mare şou - show Crâşma era destul de întunecoasă, deşi lumina apusului mai făcea scandemberg cu dealul din spatele grădinilor. Mă aflam într-un sat pierdut undeva în centrul Ardealului, care se numea, simplu şi plin de sens, Bloscaş. Cine dracu' merge în Bloscaş, dacă nu are ceva treabă pe acolo, nu ştiu şi nici nu mă întrebaţi. Şi aţi face foarte bine să nu mă-ntrebaţi cum sau de ce am ajuns eu acolo, că în afară de o înjurătură care v-ar spurca ziua şi v-ar strica plăcerea acestei lecturi nu ați auzi de la mine. Deştept cum sunt, am încercat o scurtătură pe un traseu bine ştiut. Se pare că înţelepciunea ţărănescă, cum că drumul cel mai scurt dintre două puncte, sau două sate, e drumul pe care-l cunoşti şi pe care-l ştie şi calu' când eşti beat criţă-n căruţă către casă, se adeverise şi de data aceea. Era primăvara lui '90. Ultima vopsea comunistă de pe uşa crâşmei săteşti nu dădea încă semne de scorojeală, iar mentalitatea locală naviga, cu aceeaşi veche şi binecunoscută viteză de melc, în proaspăt născuta democraţie românească. Revoluţia din '89 ajunsese în Bloscaş nu mai devreme de mai '90 şi abia de ridicase câteva firişoare de colb din praful drumului, drum care împărţea satul în jumătăţi aproape egale. Cafeaua, pe care o chelneriţă asudată mi-a pus-o aproape cu scârbă în faţă, era un ness negru şi rece, cu gradul de atractivitate egal cu sfârcul neprietenos al unei ţâţe de vrăjitoare centenare. La o masă alăturată, vreo cinci ţărani tocau timpul în prezenţa unei sticle de vin povestind locălnicii mărunte. Când a intrat Șandor în crâşmă, toţi cei prezenţi l-au salutat zgomotos, bucuroşi să-l revadă. Din înţelegerea mea de spectator, urmăritor din întâmplare al conversaţiei dintre meseni, Șandor tocmai se întorsese din străinătate. În acel prim an crud al democraţiei noastre, ieşirile dincolo de graniţele ţării erau destul de rare, iar în Bloscaş aşa ceva părea să fie un eveniment echivalent cu o eclipsă totală de soare. După ce s-a pricopsit cu un pahar de vin şi după primul „Sănătate şi Doamne ajută”, Șandor a început să vorbească. „Băh păitaşilor o fos' tare fain la Paris, da' io tăt mă bucur că-s cu voi amu aci în crâşmuţa noastă”. „Da' cum o fost băh Șandor la Paris? Hai povesteşte ceva”, a început unul dintre comeseni, pe care mai apoi am aflat că-l cheamă Ghiţă. „Băh fraților fain oraş Parisu' ăsta. Lum’ninat noaptea ca zîua, lume multă, înghesuială şi maşini căcălău, apoi îs neoane păstă tăt de-ţi iau ochii şi mai îs p’acolo şi nişte muieri băh fraților... muieri bune, rău de tăt, muieri băh Ghiţă... de-ţi cad koaiele în şizme”. „Ducte măh cu poveştile tale, da' ce muieri ai văz't tu p'acolo?”, spuse Ghiţă, cuvintele fiind însoţite de gesturi şi de o mimică plină de curiozitate. „Băh Ghiţă ţ-ar şhi pikat şî ultimii tăi dinţi din klonţ, băh! de-ai fi văz't ce iepe să-nbulzau p'acolo”. „Şi ce ţ-o plăcut ăl mai mult la ele?”, a 'ntrebat Ghiţă, care între timp părea să fie serios interesat de cultura franceză. „Cel mai mult şi mai mult mn'o plăcut un spetakol la care m’o dus văru-miu!”, spuse Șandor, după care s-a din vorbă, parcă dorind să mărească suspensul poveştii. „Şi ce spetakol o fost ăla de ţ-o plăcut aşa tare?”, a întrebat un alt comesean pe care minutele următoare mi l-au identificat că răspunde la numele de Văsîlîe. „Era un fel de şou, aşa m'no zîs văru..., parkă-i zâcea Lacu' raţălor. Am ajuns o ţârucă cam târziu şi era un întuneric în sală, ca'sub basca şefului de la cooperativă, de era cât paşhii să mă 'nburd de v'ro două ori când m-am lovit de ăia care şădeau pă scaune. Eram gata-gata să scot o djufă s-o aprind. Deodată o vinn't lângă noi o gagicuţă cu'n lămpaş în mână ne-o cerut beletele şi ni-o dus la scaunele noaste. Eram aproape-n faţă şî iauzam pe şetăraşi cum cântau, da' nu-i vedeam că erau bagaţi într-o adânşitură acolo în faţa scenei. Era unu' chelios în față ce stătea în pchicioare acolo, pă ăla îl bugheam. Avea ăsta o botă subțîrică în mână şi cum cântau mai puţîn cum îi hâşîia ăista cu bota. Cum nu cântau destul de tare cum ridica ăsta bota la ei. Bag samă că să temeau de cheliosu ăla să-nu-i cârtpească păstă căpăţână cu bota... Da ce mo-'npresionat ăl mai mult o fost alea patru gagicuţe care ţopăiau, tătche pă vârfuri. Tătche faine. Văru' îmi zîsă că ăista era balet. Erau tătche îmbrăcate cu nişte rochiţe ca de copiluţe de scurte ce erau şî la tătche li să vedeau tăţi budjigăii...”. Luând în considerare gradul de alb al globilor oculari pe care-l vedeam în orbitele comesenilor, îmi părea evident că interesul pentru povestea lui Șandor era cât se poate de serios. „Mi-am amintit...”, sări mai apoi Șandor, ca şi cum ar fi fost lovit de o revelaţie importantă, „nu-i zâcea la şou lacu' raţălor, îi zâcea lacu' lebedelor, şî o fost scris di'un rus pă care-l chema..., ceva cu şai... şaicov, nu mai știu exat. Ş-apă' mai era acolo pă scenă unu' slab şi desculţ, îmbrăcat numa' c-o izmană neagră pă el şî era atâta de strâmtă de i se videau tăte koaiele. Şî era fără cămeşe pă el. Era gol tăt de la brâu în sus. Măh gândeam c-o 'ntîrzîat ca şî noi şî no mai avut vreme să-şi puie pantofhii şî cămeşa. Băh! fraților, ăsta era grăbghit ca titirezu' că voia să le faca ceva la astea. Îl vedeam cum să'nvârte p'acolo pîntre astea patru gajici de credeam c-o s'ameţăsc şî io”. În acest punct, Șandor, înflăcărat atât de amintirile proaspete, cât şi de impactul emoţional al evenimentului la care luase parte, s-a ridicat în picioare şi, atât prin mimică, cât şi prin mişcări ample de braţe duse deasupra capului, încerca să dea profunzime vizuală naraţiunii. „... Şî s-arunca izmană neagră la câte una, ş-o prindea de mnijlocel..., o ridica o țîră, o-nvârtea în drepta, o-nvârtea în stânga, de-ameţa fata de tăt..., p'ormă o ridica deasupra capului şî... mintenaş desfăcea gajica chicioarele. Atunci ăsta ridica capu', o mnirosa o ţârucă aş-o punea po’rmă jos. Po’rmă s-arunca la alta şî tăt la fel! - o prindea de mnijlocel, o ridica o ţârucă, o-nvârtea repede când în drepta, când în stânga, de-o ameţa bine de tăt, p'ormă o ridica şî pă asta, tăt aşa sus deasupra capului şî..., şî asta desfăcea şî asta mintenaş chicioarele. Săraca, de amețită cum era, iar izmană neagră ridica iar capu'..., o mnirosa o ţârucă ş-o punea jos”. Șandor îşi lăsă jos braţele, obosit de atâta efort, apoi îşi îndreptă pălăria şi începu să-şi maseze uşor ceafa, care îl durea, după mişcările bruşte ale capului dat pe spate. „Da' măh Șandor de coțăit, o coțăit ăsta ceva că de mnirosît o tăt mnirosît?”, întrebă Văsîlîe, curios, şi se aplecă peste masă către Șandor, ca să-l audă mai bine. „Băh Văsîlîe, io cred că de bună samă c-ar şhi făcut-o, da' era unu' în spate sus pă balcon, călare p'un dărăboc de lămpaş, şî-l lumnina tăt timpu' şî cum să mnişca aşa l-urmărea”. Am plecat din Bloscaş râzând şi mai râd ori de câte ori îmi amintesc de satul acela şi râd şi acum când vă scriu povestioara asta.